De fapt, ar fi trebuit sa ma astept la una ca asta din partea lui Natsuo Kirino. Doar citisem inainte ca a cunoscut celebritatea in 1997, cu romanul Out, pentru care a castigat premiul pentru cel mai bun roman politist japonez al anului si a obtinut o nominalizare la Edgar Allan Poe Award, in 2004. Insa chiar si fara sa fi stiut acest detaliu, primele pagini ar fi putut sa imi dea de gandit. O carte care incepe cu discursul unei fete ce isi povesteste moartea este una pe care ori o pui repede pe noptiera, ori o termini pana dimineata. Si, daca nici asta nu mi-a dat de gandit, ar fi trebuit sa imi dau seama de capcana ce mi se intinde macar la inceputul celei de-a doua pagini: „Am sa va spun povestea zeitei Izanami. Dar, mai inainte s-o pot istorisi, am sa incep cu povestea mea. Despre viata ciudata si scurta pe care am avut-o“. Cititorii exersati stiu foarte bine ca promisiunea unei povesti dupa terminarea alteia reprezinta un semnal de alarma: plasa in care naratorul se pregateste sa te prinda este gata tesuta. Iar, in cazul nostru, naratoarea nu face deloc economie de resurse. Tesatura sa cuprinde fire dintre cele mai felurite, adunate intr-o urzeala menita sa tina captiv cititorul care se va face vinovat a doua zi de o prea grea trezire pentru a porni la munca.
O cronica, doua cronici…
De fapt, sunt mai multe cronici in Cronica zeitei. Una dintre ele este chiar… a zeitei, o alta este a zeului. Si ambele evoca intamplari neobisnuite ce au avut loc intr-un illo tempore nipon cu oameni ce lupta cu soarta si zei ce le stau in cale sau ii ajuta, fie ca sunt in viata, fie ca au ajuns pe celalalt taram. Va suna cunoscut? Firesc, pentru cine isi mai aduce aminte de Iliada si Odiseea. Diferenta este ca lucrurile nu se petrec in Olimp si grecestile-i imprejurimi, ci in arhipelagul Japoniei, insuficient cartografiat pe atunci.
Am zis Japonia? Ei bine, cine se asteapta la exotism va gasi din plin. Cautarea acestuia poate fi o „scuza“ mai mult decat onorabila pentru lectura acestui volum. De asemenea, cine cauta literatura de calitate chiar asta va gasi, cu amendamentul ca provine din alt spatiu cultural, non-european si non-american. Apoi, amatorii de referinte culturale si spirituale nipone vor face o cura zdravana de shintoism, gratios oferita de o autoare nativa, nu de un scriitor occidental. Sa mai mentionam si faptul ca cine este dispus sa savureze o poveste de dragoste va avea parte de mai multe, cateva dintre ele efectiv zguduitoare. Si, nu in ultimul rand, cautatorii de aventuri care sa te tina cu sufletul la gura vor gasi asa ceva pe saturate in romanul lui Natsuo Kirino.
Pe scurt, aceasta face mai mult decat sa impace pe toata lumea. Practic, ea reuseste sa procure satisfactii si emotii intense unei intregi tipologii de cititori, impletind cursiv mai multe povesti desfasurate pe pamant, pe campia cerurilor si in lumea intunericului. Sa vedem cum.
O reteta indelung folosita
In esenta, Natsuo Kirino apeleaza la o reteta arhi-utilizata: foloseste divinitatile unui panteon, shintoist in cazul de fata, le face sa se miste conform legendelor care le-au consacrat, introducand totodata si fiinte umane in naratiune. Are insa grija sa nu creeze personaje principale doar din randul zeilor, ci si dintre muritori. Este, de fapt, reteta folosita de Homer in Odiseea sau Iliada si de toti cei care i-au urmat.
Inainte de orice altceva, simbolurile la care recurge sunt puternice si folosite cu multa intelepciune. Mica insula aflata in centrul actiunii este in forma de lacrima, sugerand mai mult decat evident suferinta. Si chiar se petrec lucruri groaznice acolo. Este un loc pe cat de paradisiac, pe atat de sarac. Bucuriile si momentele de relaxare sunt putine si permise doar catorva privilegiati, ceilalti cunoscandu-le doar sporadic si intr-o mica masura. Foamea si teama ca barbatii plecati la pescuit nu se vor mai intoarce niciodata sunt omniprezente. Interdictiile nascute in acest context devin tabuuri puternice, iar groaza ca sporul demografic poate pune insula in situatia de a hrani prea multe guri conduce la instituirea unor obiceiuri pline de cruzime. „Pruncii zamisliti in afara legii erau omorati. Si nu doar ei. Daca numarul batranilor se marea prea mult, erau bagati intr-o coliba de pe tarm, inchisi inauntru si lasati sa moara de foame.“
Este, asadar, locul perfect pentru ca zeii sa intre in scena, menirea lor fiind aceea de a le da muritorilor un sens suferintelor pe care sunt nevoiti sa le indure, plus speranta ca ar putea – repet, ar putea – fi scutiti de acestea, daca fac „ceea ce trebuie“. Ei capata astfel cumplitul rol de arbitri ai destinelor, punandu-li-se in carca anevoioasa si sacaitoarea sarcina de a solutiona problemele altora, in conditiile in care nici ei nu au putine ramase nerezolvate!
Da, asa este, seamana al naibii de bine cu ce ne mai aducem aminte din Legendele Olimpului de Alexandru Mitru. Este insa o versiune reloaded printr-o interfata japoneza. Iar asta implica o multime de asemanari, dar si suficiente diferente.
Inapoi la mit: de-ale zeilor
Conditia zeilor in romanul lui Natsuo Kirino este aproape aceeasi ca peste tot in mitologie: privilegiata si, in acelasi timp, ingrata. Imortalitatea e un beneficiu care nu poate fi ignorat pe termen scurt, dar care, pe termen lung, reprezinta o cale sigura spre felurite psihoze. Ipostaza de zeita, adica forma ultima a feminitatii, prezinta si ea nenumarate avantaje, fiind insa si susceptibila de multe nefericiri, printre care teama de uratire, spaima de a muri la nastere sau de a fi inselata si groaza de a fi uitata. Sa mai adaugam si constientizarea propriei furii distrugatoare si am incheiat acest subiect. Pe de alta parte, nici conditia de zeu fertilizator nu te scuteste de dorinta de a putea muri intr-o buna zi, macar ca sa te poti bucura cum trebuie de „dragostea vietii tale“, dupa ce ai pierdut numarul iubirilor consumate in ultima mie de ani.
Vi se pare ca ajungem cumva, poate pe departe, la psihanaliza? Ah, nimic mai firesc! Una dintre sursele de inspiratie ale maestrului Freud, pe langa observatia directa si studiul clinic, a fost mitologia. Iar cea pe care a cunoscut-o mai bine s-a intamplat sa fie cea greaca, ceea ce era perfect normal pentru mediul cultural in care s-a format. Probabil, ramane in stadiul de banuiala de neprofesionist, la fel de bine l-ar fi putut ajuta si cea shintoista.
Si cu muritorii cum ramane?
Fara a avea pretentia ca spune ceva nou, Natsuo Kirino isi permite libertatea de a sugera ca (ne)fericirea celor de rand este o chestiune ce tine de sansa combinata cu tenacitate; este vorba despre tenacitatea vecina cu obsesia. In subsidiar, autoarea pare sa admita ca aceasta combinatie nu este intotdeauna una castigatoare. Dar da de inteles ca… parca ar paria pe ea. Exemplu: Namima, menita a fi slujitoare a lumii de dincolo, se afla pe aceeasi insula fermecatoare, dar cruda cu sora ei. Aceasta din urma, fiind prima nascuta, are menirea de a fi preoteasa a luminii, cu toate consecintele care decurg de aici. Vorbim deci despre aceeasi familie. Insa vai de familiile care ajung sa fie considerate blestemate. Si, inca o data, vai de cei care ajung sa incalce legi scrise sau nescrise si sa traiasca sub semnul pacatului. Si vor trebui sa se impace cu asta sau sa plece din comunitatea ale carei legi le sunt potrivnice, chiar daca evadarea pare imposibila.
Evitand concluziile definitive
Incheind, Cronica zeitei nu poate fi considerata o carte tezista. Adica Natsuo Kirino nu pare a-si propune sa demonstreze ceva anume. In principiu, ramane un roman tulburator, incarcat de mitologie, si cam atat.
Cu toate acestea, adeptii concluziilor din categoria „si ce-a vrut sa spuna autorul?“ tot ar putea gasi vreo cateva. Una dintre ele poate fi aceea ca sufletele neimpacate din cauza unor nedreptati strigatoare la cer sau atat de pline de regrete acumulate in chip de balast, ca nu se pot ridica din cauza lor, se condamna singure la intuneric. O alta: in vreme ce muritorii dispera pentru inca o zi alaturi de cei dragi, zeilor le cam sta in gat nemurirea. Dar, la fel de bine, cartea poate fi pusa pe noptiera cu gandul ca important este ca inca mai poti iubi cu adevarat, adica esti inca dispus sa faci sacrificii pentru fiinta iubita.
Cum spuneam, Natsuo Kirino este o scriitoare inteligenta si abila, capabila sa multumeasca, ba chiar sa incante, numeroase tipuri de cititori. Tocmai de aceea, oricat de dificil este, merita a fi tradusa in continuare. Legat de asta, se cuvine sa incheiem recunoscand meritele Florentinei Toma, care a oferit acestui roman o stralucitoare versiune in limba romana.
Natsuo Kirino, Cronica zeitei, colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, Editura Polirom, 2013