Vi s-a intamplat ca literatura dumneavoastra sa fie gresit inteleasa, gresit citita?
Da, da, sigur. Cred ca exemplul extrem este legat de Thera. Eu am incercat sa descriu, in felul meu, fara a infrumuseta nimic, procesul unei separari. Dar, dupa parerea mea, in carte nu sunt formulate mesaje clare, daca recomand un divort sau nu. Am lasat-o ca intrebare deschisa, asa cum de altfel cred ca ar trebui sa procedeze literatura. Am fost surprinsa, chiar socata de faptul ca multi dintre cititorii mei au interpretat aceasta carte printr-o maniera extrema, decizand, in urma citirii cartii, ca nu trebuie sa divorteze. Cartea a devenit astfel un fel de cadou oferit cuplurilor care se aflau in pragul unui divort. Am auzit atatea mame spunand ca le-au oferit aceasta carte fiicelor lor pentru a le convinge sa ramana langa sotii lor. Sau mame care le-au oferit-o fiilor pentru a-i convinge sa stea acasa. Intr-un fel, cartea i-a ingrozit pe cititori, au citit-o ca pe un manifest antidivort. Am auzit asta de sute de ori, a inceput in Israel, bineinteles, dar ulterior s-a extins in intreaga Europa, am primit scrisori de la cititori de peste tot, care au interpretat cartea ca pe un manifest antidivort, antiseparare. Chiar acum cateva luni, la ani buni dupa aparitia cartii, am intalnit o femeie intr-un supermarket, a venit la mine si mi-a spus: „O, tu esti Zeruya. As vrea sa iti spun ceva“. Iar eu am zis doar atat, „O…“, pentru ca intuiam ceea ce avea sa-mi spuna. „Doar datorita tie mai sunt astazi impreuna cu sotul meu“, mi-a spus. Iar eu am intrebat-o: „Esti macar fericita in urma acestei decizii?“. „Nu sunt sigura.“ Si mie mi s-a parut atat de trista si m-am simtit atat de vinovata.
Deci da, aceasta este o interpretare excesiva. Dar, pe de o parte, acesta este misterul cartilor. Contactul dintre carte si cititor are loc departe de ochii scriitorului si este complet diferit de ce a avut sciitorul in cap, care acum nu mai poate tine situatia sub control. Uneori, cand imi dau seama ca am fost gresit inteleasa, simt greutatea acestei responsabilitati. Eu am vrut doar sa arat calea, care nu este deloc usoara, dar la capatul ei exista o promisiune. O prietena, care este critic literar, mi-a spus dupa ce a citit Thera ca singura dragoste reala din carte este intre mama si copil. Am fost surprinsa, dar trebuie sa fiu de acord cu asta.
Cine sunt toti oamenii din cartile dumneavoastra: atat de nefericiti, cu atat de multe probleme, personale si de viata?
Altfel nu ar fi interesant pentru ca nu ar fi suficient de dramatic, nu? Dar nu acesta este singurul motiv. Cred ca ma si atrag oamenii complicati. In plus, sunt de parere ca e mult mai interesant sa descrii complexitatea vietii decat simplitatea ei. Cred ca toate cartile mele au de-a face cu oameni complecsi, dar conflictele sunt foarte simple, universale si pot avea loc oriunde, personalitatea oamenilor le face profunde, adica sper sa fie asa, pentru ca este ceea ce imi doresc. Vreau sa arat complexitatea vietii inainte de toate pentru ca acesta este chiar modul meu de a privi viata. Sunt peste tot, nu iti trebuie o imaginatie prea bogata sa inventezi probleme, ele te asteapta peste tot. Pentru un scriitor, a incerca sa-si insoteasca personajul cand trece printr-o criza este o piatra de incercare. Ma fascineaza pentru ca intotdeauna mi-am dorit sa fiu terapeuta. Iar in felul acesta fac terapie cu personajele. Chiar si cu unii din cititorii mei. Totodata sunt de parere ca toate aceste crize ne deschid ochii. Pentru ca ni se intampla sa traim in cea mai adanca rutina, fara a ne cunoaste, fara a sti nimic despre viata noastra. Si dintr-odata se intampla ceva, ni se deschid ochii si incepem sa vedem adevarul. Acesta este punctul in care putem incepe sa facem orice schimbare. Cred ca aceasta este proba pe care trebuie s-o treaca toate personajele mele, in toate cartile mele si fiecare din ele trebuie s-o faca in felul sau si asta este ceea ce imi propun: sa arat adevarul, sa pun lumea interioara sub reflector, astfel incat totul sa devina vizibil. Incerc insa sa nu raman blocata acolo, incerc sa fac macar cativa pasi inspre schimbare. Nu exista niciodata un sfarsit fericit, dar intotdeauna este vorba despre decizia de a fi fericit, despre a gasi solutii pentru asta, asa cum fac in ultima mea carte (n.r.: Zeruya Shalev se refera la Farame de viata). Uneori este despre a fi mult mai matur si despre a intelege, despre a accepta situatia si eu sper intotdeauna ca literatura mea va produce o schimbare in sufletul cititorului. Chiar daca e o mica schimbare. Chiar daca aceasta schimbare este sentimentul ca nu sunt singuri. Pentru mine e suficient.
Ati spus ca intotdeauna ati dorit sa fiti terapeuta. Dar ati privit vreodata literatura ca o terapie?
Nu, in nici un caz, e o intrebare foarte buna, dar raspunsul meu este nu. Am avut sansa sa incerc chestia asta dupa ce am fost ranita (n.r.: Zeruya Shalev a fost ranita in 2004 in timpul unui atentat cu bomba la Ierusalim, in urma caruia a avut nevoie de un si jumatate de recuperare). Intotdeauna am crezut ca lectura poate fi terapeutica, intotdeauna am avut aceasta dorinta, ca o parte din literatura mea sa-i ajute pe cativa dintre cititorii mei pentru ca, bineinteles, nu poate fi pentru toata lumea. Dar nu mi-am tratat niciodata literatura ca terapie. Imi amintesc ca acum aproape zece ani, dupa ce am fost ranita, a trebuit sa stau in pat jumatate de an, eram imobilizata si asta se intampla in timp ce eu scriam la Thera. Au venit sa ma viziteze toti prietenii mei, iar multi dintre ei, fiind scriitori si stiind ca eu sunt un scriitor foarte lent, mi-au spus: „Minunat, in sfarsit ai sansa sa termini Thera“. Cred ca deja scriam la ea de sase ani in momentul acela. „Stai in pat, nu ai nimic de facut, nu poti sa faci nimic, nici macar sandvisuri copiilor, asa ca ia-ti un laptop si termina-ti cartea.“ I-am ascultat si mi-am spus ok, de ce nu, m-am simtit dintr-odata libera, fara sa trebuiasca sa calatoresc, sa am grija de copii, fara sa trebuiasca sa fac nimic. Am inchiriat pana si un laptop, Eyal, sotul meu, a facut asta, pe vremea aia laptopurile erau foarte-foarte scumpe. Imi amintesc ca l-am deschis si am incercat sa citesc cartea la care lucram si sa scriu in continuare, iar ceea ce am simtit a fost foarte ciudat: mi se parea ca nu cunosc aceasta carte, ca nu stiam cine a scris-o, nu-mi gaseam suficienta putere sa ma identific cu personajele, nu puteam sa fac nimic. Asa ca intr-o zi m-am oprit si numai cand am reusit sa merg din nou, cand mi-am reluat activitatile, cand am reusit sa stau din nou la computerul meu, doar atunci, imi amintesc atat de bine, am deschis documentul, am citit ultima propozitie pe care o scrisesem cu jumatate de an in urma si am scris in continuare de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Atunci am inteles ca scrisul nu e o terapie, ci un drum minunat, dar greu, care imi cere forta si putere, putere emotionala. Pentru ca atunci cand scriu trebuie sa fiu foarte concentrata si sa simt tot ceea ce simte fiecare din personajele mele, trebuie sa ascult cuvintele. Deci nu e deloc vorba despre a scrie ca sa te simti mai bine. Asa am inceput sa nu cred in scrisul ca terapie. Adica pentru mine. Sunt sigura ca pentru altii poate sa functioneze.
Deci nu v-ati folosit de literatura in scop terapeutic nici macar dupa atac.…
Nu, nu, am vrut, dar nu am fost in stare.
Faptul ca evitati sa scrieti despre viata cotidiana in Israel poate fi interpretat si ca un fel de protest?
Intr-un fel, da. E un fel de mixaj. Pentru ca, pana la urma, acesta este cel mai mare interes pe care il am – fata de sufletul uman, fata de relatiile umane in interiorul unei familii. Chiar si cand eram mica, ma purtam ca un spion cand eram invitata in casele prietenelor mele. Le priveam parintii, incercand sa prind cel mai mic detaliu. Intotdeauna am fost fascinata de oameni, cred ca de fapt asa a inceput, intr-un mod cat se poate de autentic. Crescand apoi, m-am trezit inconjurata de aceasta realitate grea si violenta si am simtit presiunea de a scrie despre asta, de a o descrie. Si atunci mi-am spus: nu, eu vreau sa fiu in afara povestii asteia. Mie nu imi place aceasta realitate, eu sufar din cauza acestei realitati, aceasta realitate imi poate conduce viata, dar nu o voi lasa sa-mi conduca si scrisul. Asa ca da, a fost un fel de protest. Cred ca ceva insa s-a schimbat in ultimul roman, pentru ca sunt de parere ca a scrie inseamna de fapt a asculta. Cand imi ascult personajele, imi dau seama ca fiecare din ele are nevoie de o tratare speciala. Pentru personajele din Farame de viata, realitatea Israelului este dominanta, mai ales pentru personajul masculin, Avner. Datorita acestuia, pentru ca il iubesc foarte mult, am decis sa deschid mai multe ferestre asupra realitatii israeliene, care reprezinta o parte autentica a vietii sale. El fiind un avocat specializat in drepturile omului, se lupta pentru palestinieni, pentru beduini. Atunci cand am incercat sa descriu lumea sa, am ajuns sa descriu conflictele din jurul acestei realitati careia am incercat sa-i surprind complexitatea, nu doar sa o descriu in alb si negru. De aceea si urasc atat de mult politica, pentru ca mult prea des ajunge la o tratare in alb si negru a problemelor. Iar eu am vrut sa arat cat de complexa este, pe de o parte, lupta pentru drepturile omului si, de cealalta parte, securitatea. Asadar cred ca este prima oara cand poti citi despre realitatile israeliene intr-un mod direct, in rest, peste tot, am facut-o indirect si am incercat s-o minimalizez. Cartea aceasta a fost o sansa pentru mine pentru ca am scris schimband mereu perspectiva si fiecare din personaje are o biografie bogata, m-am mutat de la unul la altul la persoana a III-a si da, mi-am dat seama ca pentru Avner situatia israeliana, conflictul israeliano-palestinian este parte din lumea sa interioara. La fel si pentru mama sa, Hemda, istoria Israelului, distanta dintre generatii fac parte din propria sa istorie. Am incercat sa descriu kibbutzul si tot procesul cresterii in Israel la inceputul secolului trecut. Asa ca am deschis mai multe ferestre spre realitatile israeliene, dar asta nu inseamna ca am renuntat la protestul meu. Dimpotriva. Dar am incercat s-o fac in asa fel incat sa reflecte lumea interioara a personajelor. Sunt cateva capitole in carte in care am incercat sa descriu sentimentele lui Avner in ceea ce priveste statul Israel si cred ca m-am pus pe mine insami in aceste monologuri. Pentru ca Avner ii vorbeste statului. Cred ca ma pot identifica cu ceea ce Avner ii transmite statului Israel. Aceasta combinatie de dezamagire, de furie, de mila, dar si de iubire si grija ma reprezinta si pe mine.
Dar cum va impacati cum faptul ca v-ati nascut in Israel? V-ati gandit vreodata sa parasiti aceasta tara?
Nu, nu, nu. In fine, pe de o parte, intotdeauna m-am gandit ca m-am nascut in locul nepotrivit. Pentru ca uneori mi se pare ca nu ma potrivesc deloc cu acest stat, dar nici el cu mine. Nu-mi place caldura, nu-mi place soarele, prefer oricand griul mohorat si norii acestui soare pe care trebuie sa-l suport aproximativ 10 luni pe an. Imi plac raspunsurile noi, prefer umbrele, nu-mi place mediul vulgar si tensionat al Israelului. Dar, desigur, Israelul are multe chipuri, apoi este tara mea si uneori ma gandesc ca, intr-un fel, am crescut impreuna si am incercat sa ne schimbam unii pe altii. Totodata, este singurul loc pe care il am, nu ma pot imagina traind intr-o alta tara. In primul rand, datorita limbii, pe care o iubesc foarte mult. Dar si pentru ca sunt parte din el, sunt de parere ca statul trebuie sa existe daca asa trebuie, nu il pot parasi. Dar am aceasta relatie ambivalenta cu el, bineinteles.
Dar Ierusalimul?
Iubesc Ierusalimul, desi mi-a luat ani. La inceput, nu-mi placea deloc. Eu am crescut intr-o asezare foarte mica, inconjurata de natura, de copaci. Asa ca, la 20 de ani, cand am ajuns aici, nu mi-a placut deloc orasul. M-am simtit ca in exil, Ierusalimul era plin de piatra, nu mi-a placut lumina din Ierusalim, mi-a luat ani sa simt ca asta este casa mea. Iar acum… Da, iubesc Ierusalimul, mi se pare un oras foarte interesant, e plin de inspiratie, dar este si greu de trait aici, este greu de creat, uneori viata in Ierusalim este foarte riscanta, este tensionata din cauza conflictelor intre ortodocsi si seculari, evrei si palestinieni. Dar este si foarte cosmopolit si asta imi place. Este un oras al mortilor, cu o istorie profunda, este o sursa de inspiratie. Poate dragostea nu este cuvantul potrivit in legatura cu Ierusalimul. Ma simt legata de acest oras, dar nu sunt sigura ca-l iubesc.
Cum ati inceput sa scrieti?
A fost cel mai simplu lucru din lume. La sase ani am invatat alfabetul si am inceput sa scriu. A fost natural, ca respiratul, e ca si cum m-as intreba cum am inceput sa respir. M-am trezit respirand, m-am trezit scriind, nu stiam ce faceam, dar a fost un poem, apoi inca unul, copilaresti desigur, cu caini si pisici, dar scrisul era parte din identitatea mea inainte chiar ca eu sa ma cunosc prea bine sau inainte sa fiu in stare sa iau vreo decizie. Scriu de cand ma stiu, desi nu am decis niciodata sa scriu, nu mi-am dorit niciodata sa fiu scriitor, nu m-am gandit niciodata la scris. Eu imi doream sa fiu psihoterapeut, ma gandeam ca scrisul va fi hobby-ul meu, dar lucrurile au evoluat diferit decat mi le imaginam eu.
„O parte insemnata din imaginatia mea vine din Biblie“
Cum au influentat studiile biblice literatura dumneavoastra?
Foarte mult. In primul rand, pentru ca tatal meu, care este cercetator al Bibliei si critic literar, obisnuia sa-mi citeasca in fiecare seara din Biblie, istoria lui David, a lui Moise, a lui Avram, iar eu eram absolut fascinata de aceste povesti. Am crescut cu sentimentul ca Biblia e o carte deschisa pentru mine. De obicei, in Israel, evreii ortodocsi au sentimentul ca Biblia le apartine, in timp ce secularii – ca le este interzisa. In familia mea insa exista aceasta convingere, ca Biblia este literatura de cea mai buna calitate. Noi nu eram religiosi, tratam Biblia ca pe o carte de literatura. Cand am crescut am decis sa urmez aceste cursuri, a fost foarte firesc pentru mine, iar Biblia mi-a fost alaturi mereu si inca este langa mine atunci cand scriu. Multe din conotatiile scrisului meu de acolo vin. Asa ca toata aprecierea si iubirea mea pentru aceasta carte, poate nu pentru intreaga carte, dar sigur pentru parti din ea. Simt ca o parte insemnata din imaginatia mea vine din Biblie si incerc s-o fac relevanta si pentru cititori. Nu imi place separarea din Biblie. Si incerc sa fac tot ce pot – si cat de autentic pot – sa le arat cititorilor ca Biblia poate fi o parte a vietii lor chiar daca a fost scrisa cu 2000 sau poate cu 3000 de ani in urma. Are de-a face cu lumea emotionala intr-un mod foarte complex. In Viata amoroasa am pus cateva povesti din surse evreiesti vechi, la fel, in Sot si sotie sunt povesti din Biblie, si in Thera, e important pentru mine sa pastrez Biblia ca sursa relevanta pentru viata, peste tot in lume, nu doar in Israel.