Am avut un coleg de scoala al carui tata era profesor la noi in liceu. Nu pot sa-mi inchipui misiune mai ingrata pentru un adolescent, care trebuie sa gaseasca un echilibru intre imaginea pe care si-o face in randul muritorilor de rand si felul in care se comporta in fata profesorilor. Era din gasca mea, era un tip de treaba si, cu toate astea, mai toti il consideram favorizat de soarta. Va dati seama, nu prea erau profesori, colegi de-ai tatalui sau, care sa se lege de el cum o faceau cu noi. Da, cred ca il invidiam sincer pentru ca, orice ar fi facut, ar fi cazut, probabil, mereu in picioare. Aparent, era tratat la fel ca noi, ceilalti: profesorii mai duri racneau la el ca la noi, toti ceilalti, dar cand, la finalul trimestrului, vedeam notele, constatam ca el, desi nu era mai destept decat noi si nici mai „muncitor“, avea media mult mai mare. Nasoala chestie, mai ales pentru el! Mai ales fiindca, poate, pe undeva, era mai ascutit decat noi, cartitorii tacuti. Colegul meu de scoala a avut insa intodeauna bunul-simt sa nu pozeze in altceva, cu totii stiam ca taica-su era profesor acolo, cu totii stiam ca are un „atu“ pe care, sunt convins, nu si l-ar fi dorit niciodata. Nici el si nici tatal lui, imi dau seama acuma, dupa 20 de ani.
Momentul de maxima sinceritate, ala care pe mine m-a facut sa-l respect pe omul asta definitiv si irevocabil, s-a petrecut cand eram printr-a zecea. Nu intamplarea in sine mi-a trezit sentimentele astea, ci felul lui de-a intelege situatia celor din jurul sau si felul in care a reusit, discret, sa fie „una cu noi“. „Cuiul“ nostru, in termeni studentesti pe care aveam sa-i aflam mai tarziu, era profa de chimie. Ne facea terci pe toti, cu un sadism pe care nu l-am acceptat niciodata. Azi, cand ne mai revedem, radem ca aia scapati miraculos dintr-un lagar: „Si, iti amintesti, bai, ce-i mai tremura barbia lui Mengele aia, frate?“. Nu eram nici pe departe prosti, nu veneam cu lectiile nefacute, insa dansa credea, probabil, ca teroarea are ceva nobil in sine. Omul asta, colegul meu cu parinte in liceu, nu era defel menajat de doamna Mengele, cel putin nu atunci cand era scos la „ascultare“, in fata clasei. Tin minte ca, in ziua aia, aveam nu stiu ce test de dat, probabil o teza. Asteptam cu totii in fata laboratorului de chimie ca puii de crescatorie care stiu ca intra in procesul de sacrificare. S-a deschis usa, iar o laboranta timida, blanda, anodul care se opunea catodului de la catedra, care parca empatiza cu suferinta noastra, ne-a poftit inauntru. La invitatia gingasa a „politistului bun“ din povestire, ne-am inghesuit sub ghilotina, iar colegul meu si-a facut, in vazul tuturor, dar mai ales in cel al doamnei alchimist de suflete dinauntru, o MARE, dar MARE cruce. Un fel de ultima impartasanie, un soi de „fie ce-o fi, poate scap de aici viu, poate se toceste cutitul pana ajunge la gatul meu“. Nu va inchipuiti ce-a urmat. Imaginati-va o Sofia Vicoveanca alaptata cu Red Bull de la stadiul sugarului, hranita numai cu sange pana la majorat, mancand carne cruda toata viata, cu adrenalina explodandu-i din toate extremitatile fizice: „Aiiiisiaaaaa-i bisericiiiii?! Si-ttttt fiii rusiniiii!“.
Momentul asta crud, salbatic, care azi s-ar numi „viral“ pe YouTube, mi-a schimbat definitiv perceptia despre colegul meu din liceu. Omul era ok, sistemul era tampit. Cu toate astea, discret, omul a reusit, macar atunci, sa le arate celorlalti, printr-un gest intim tratat cu forta disproportionata, ca este peste sistem.
Mi-as dori sa am asemenea revelatii astazi, ca adult, cand ma uit la politicienii romani sau la candidatii pentru sefia Federatiei Romane de Fotbal. As vrea sa gasesc un singur om, in fiecare decupaj din societate, care ne poate inocula umanitatea. Unul care nu se naste egal cu tine, dar care are gesturi nobile. Misiune imposibila trebuia sa fie un film trist despre perioadele electorale din tara noastra.