Pe scurt, un roman de-al nostru din Focsani, angajat „in sistemul de invatamant ca informatician“,s-a apucat in 2009 sa coase „un goblen unicat (schita a fost facuta de mine pe computer) cu peste 480.000 de puncte, care il reprezinta pe Michael Jackson“. L-a terminat intr-un an. Nimic rau de zis despre asta. Iata un roman intreprinzator cu un plan de afaceri original: dintre cei sapte miliarde de locuitori ai acestei amarate planete, s-a desprins un om din Focsani care a simtit el in legea lui, in casuta lui – imi inchipui, nu stiu de ce, intr-o dupa-amiaza ploioasa cand se uita in gol pe geamul de la bucatarie –, ca piata mondiala cam duce lipsa de goblenuri cu Michael Jackson si s-a gandit ca, daca va produce unul, se va gasi musai cineva sa i-l cumpere pe bani frumosi. Mai precis, dupa cum marturiseste intr-un interviu din „Evenimentul zilei“, in 25 iunie 2010, pe sapte sute de mii de euro. Pana aici pare amuzant.
„Pe data de 20 decembrie 2013, cred ca am facut cea mai mare greseala riscand sa-mi pierd toata munca, am trimis goblenul insotit de o scrisoare vedetei Paris Hilton la adresa pe care am gasit-o pe site-ul oficial al acesteia (in ideea de a-l valorifica deoarece familia Hilton a fost foarte apropiata familiei Jackson)“, mai spune el. Si de-aici nu mi se mai pare amuzant deloc. Omul ii scrie disperat Irinei Pacurariu sa-l ajute. Ea, televiziunile, oricine. Sa recupereze goblenul, te-ai putea astepta. Dar nu: „Ma gandesc ca Paris Hilton nu a fost anuntata de primirea goblenului, iar goblenul risca sa se deterioreze stand inchis in acel colet… va rog din suflet sa ma ajutati sa fac cunoscut acest fapt in SUA, astfel incat Paris Hilton sa afle despre goblen“…
Wow! Te ia cu friguri! Fratioare, cum vine asta? Simt nevoia sa recapitulez: un om din Focsani a facut un goblen cu Michael Jackson, pe care dorea sa-l vanda cu sapte sute de mii de euro, apoi el insusi, cu manuta lui cu care a cusut cele patru sute optzeci de mii de puncte, nefortat de nimeni, i l-a trimis prin DHL lui Paris Hilton – si crede ca marea lui problema e ca vedeta a fost fentata de staff, ca nu a fost informata de primirea coletului? Si ca, daca i s-ar aduce la cunostinta, i l-ar fi cumparat Paris Hilton? Chiar si sa aiba sotia bolnava, cum pretinde in scrisoare (lucru de care, sincer, ma indoiesc, cred ca o spune doar pentru a obtine si mai mult efect dramatic), vi se pare ca omul asta, lucrator in sistemul de invatamant romanesc, e cu toti boii acasa?
Am cunoscut la un moment dat un tanar care se intorcea de la spital, avand mana taiata cu coasa, dupa o bataie cu taica-su, bucuros – aproape fericit; prezenta acest lucru ca pe-o mare realizare personala – ca de-acum pana la moarte va primi pensie de handicapat.
In facultate, am avut un profesor batran care la fiecare curs ne povestea macar zece minute – dar, uneori, si doua ore – despre excursiile lui cu sotia in strainatate.
La sfarsitul articolelor de presa online, bantuie un roman care isi scrie comentariile in versuri, uneori si in douazeci de strofe. Foarte multi il apreciaza, chiar ii dau like-uri pentru asta.
Am un prieten cu care vorbeam aproape zilnic. N-am avut niciodata nimic de impartit, nici macar vreodata o urma de cearta. Intr-o zi, mi-a raspuns la obisnuitul telefon asa, din prima: „Domnule Lazarescu, nu mai am ce vorbi cu dumneavoastra…“ si mi-a inchis. De-atunci au trecut deja ani, am incercat in toate chipurile (telefoane, emailuri, intalniri) sa obtin cea mai vaga explicatie de la el pentru ce s-a intamplat. Pur si simplu refuza sa vorbeasca cu mine, dandu-mi impresia ca-i sunt cel mai mare dusman.
Un fost prezentator TV s-a retras in pustia internetului, s-a transformat in filosof de Facebook, de unde propovaduieste ateismul, dandu-se rastignit de comunismul iliescian, pretinzand ca e unul dintre cei mai lucizi oameni din Romania.
Stiu un poet – talentat, de altfel – care era convins in tinerete ca nici o femeie nu se culca cu el pentru ca nu-l ajuta nimeni sa-si publice o carte. Intre timp, a publicat vreo doua carti, dar e in continuare virgin, crede el, pentru ca nu l-a publicat inca Poliromul.
De nebuni cu acte in regula e plina lumea. Nu ma sperie. E cumva in firea lucrurilor. Insa ma ia cu fiori pe sira spinarii cand ma gandesc la oamenii obisnuiti, asa-zis normali, de langa noi, carora le lipseste si au mereu de recuperat un goblen.