33 de ani se implinesc de cand am ascultat unica inregistrare pe disc a formatiei Basorelief (Club A, 1981). Din pacate, pana saptamana trecuta n-am avut ocazia sa vad un concert al trupei despre care auzeam numai laude si povesti frumoase. Si pana acum vreo doi ani, mitologia rockului romanesc mentiona Basorelief ca una dintre multele promisiuni nerealizate. Daca existenta concertistica nu putea fi negata, concretizarea muncii in studio lipsea din motive independente de vointa trupetilor, carora nu li se putea reprosa vreun conflict cu ideologia vremurilor comuniste. Sau poate ca, exclusiv instrumentala, muzica lor putea fi receptata ca o aluzie lunecoasa, o evaziune din realitate, daca nu protest implicit, cum era considerat rockul de catre cenzura oficiala. In arta muzicii, totdeauna este loc de interpretari tendentioase, mai ales in epoci totalitare, cand aberatia isi spune ratiune si guverneaza cu pretentii milenariste.
Tentatia de a vorbi in termeni vagi si de a impana textul cu generalitati se insinueaza fara voie, ascultand si reascultand albumul actual Basorelief. Se numeste Ploaie in Macondo si nu-l veti gasi in portofoliul niciunei case de discuri local(izat)e: trupa a decis ca e mai bine sa-si difuzeze materialul online si pe canale atipice, la evenimente speciale ori concerte in circuit restrans. Nu stiu daca asta le va aduce mai mult profit; cert e ca mitul ce defineste de trei decenii esenta Basorelief va ramane intact. Discul contine 11 piese: Optimus; Strum; Balada EM; Crocodilul; Drum prin campie; Ploaie in Macondo; Edi’s Song; Champagne Train; Pompierul atomic; Ginemuzicologie; Joy. Alternanta de titluri in latina, romana si engleza nu tine de programul estetic, nici nu defineste un concept anume. La drept vorbind, piesele puteau sa fie identificate printr-o cifra, ori nici sa nu aiba denumire. Fiindca nu ideile puse pe note conteaza in materialul sonor, ci placerea de a canta. Altfel spus, bucuria exprimarii prin cant o simtim peste tot, nu doar in ultima secventa, al carei titlu poate fi citit ca o reverenta catre John McLaughlin & Mahavishnu Orchestra. Scriu numele cu reticenta, stiind ca pare o trimitere insidioasa. Greu de evitat comparatia cu brandul acesta (sau cu Weather Report), dat fiind stilul muzical abordat de Basorelief. Asemanarea nu presupune scadere calitativa, ci puncteaza reperul necesar pentru intelegerea demersului la care cei patru basoreliefati s-au angajat. Sa canti jazz-rock-fusion e dificil; sa creezi teme, fraze sau orchestratii cum nu s-au mai auzit, e chiar genial. Dar sunt convins ca niciunul dintre componentii Basorelief n-o sa admita ca-i vreun geniu!
Mugurel Vrabete, al carui statut in star-system-ul autohton l-a predestinat ca factor principal responsabil de soarta grupului, are ocazia sa-si etaleze virtuozitatea pe basul electric, cu 4 si 6 corzi, construind structuri muzicale ca niste arhitecturi fantaste. Dan „Polymoog“ Stesco isi confirma renumele si suplineste din claviaturi partitura unor instrumente de coloratura, precum vioara electrica sau pachetul de suflatori. Eduard Balasa decupeaza cu precizie si finete segmente chitaristice volatile. Relu Bitulescu mentine un ritm viguros la tobe, cu accentul poate prea sec pus pe snare, de unde usorul disconfort la auditia pe CD, dar nu si in concert! Piesa care da titlul albumului beneficiaza de doi invitati: Ovidiu Caplescu, la clarinet, si Alexandra Caplescu, la violoncel. E un altfel de omagiu adus lui Doru Caplescu, membru al Basoreliefului de-altadata, alaturi de Paul Pirciu, Dan Brucher si Erwin Surin, memoriei carora e dedicat acest disc.
O mentiune aparte pentru aspectul grafic. Tonurile sepia nu tradeaza batranetea personajelor, ci eleganta lor!