drama cumplita unui scriitor roman, care urma sa o transforme intr-o carte. (…) Cel care a acceptat imediat inedita provocare a fost romancierul Radu Aldulescu“, zice editorul. Cu ce rezultate?
Primul a fost romanul insusi, Ana Maria si ingerii, scris de Aldulescu pe trunchiul povestii adevarate. Curge bine, chiar prea bine – si l-am citit, cum se zice, pe nerasuflate. Ca nivel, e peste Mirii nemuririi, singurul roman ce nu i-a iesit prozatorului „nouazecist“; si este peste o buna parte din productia sezoniera. Dar daca il comparam cu Amantul Colivaresei, cu Proorocii Ierusalimului, cu Sonata pentru acordeon, cu Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare, realizam ca provocarea realitatii nu are nici miza inalta, nici realizarea din marile romane ale lui Aldulescu.
Ce face asadar diferenta dintre un roman puternic si unul care introduce, preia si nu transforma prea mult o poveste dramatica, o istorie „tare“? Mai intai, timpul investit de romancier in scrierea cartii. Convingerea comuna e ca a inventa ceva, a fabula, a fictionaliza nu e o trebusoara prea usoara, dar nici prea grea. Ei, scrie si baiatul ala colo, scarta-scarta pe hartie, ca sa puna mana sa munceasca n-ar vrea. Scriitorul, culmea, chiar pune mana sa munceasca (in caz ca nu scrie cu picioarele, ceea ce vrea sa insemne prost, spre deplina rusinare a membrelor inferioare), dar munca lui, daca nu se vede, nici nu se crediteaza. Se pare, iata, ca la un roman original se lucreaza mai mult decat la unul preluat, „supt“ din realitatea inconjuratoare sau dintr-un episod istoric minim prelucrat.
Atunci cand un autor isi promoveaza cartea noua dezvaluindu-le, mandru, viitorilor cititori ca si-a scris-o in trei luni (nu cred ca e cazul de fata, al lui Radu Aldulescu; dar cat i-o fi luat si lui?), eu sunt mai degraba ingrijorat. Un mare roman nu se poate scrie in trei luni; unul comercial, agreabil, pasabil, da. Difera deci si viteza scrierii. Chiar daca pentru un romancier exista perioade de sterilitate si, respectiv, de productivitate, zile negre si zile faste, media de viteza cu care scrie nu e foarte ridicata. Ghinion deplin: dupa ce ca-ti ia mult timp, e si foarte greu sa scrii un mare roman. In categoria cealalta, noroc peste noroc: dupa ce ca scrii repede o carte de consum, o scrii si usor. Unii le scriu pe banda rulanta, pentru a satisface un public mai larg, a avea vanzari si a fi descoperiti, in alta epoca, de niste rafinati comentatori. De la o vreme incoace, unde te uiti, numai peste critici admiratori ai lui Cezar Petrescu si Octav Dessila dai…
Revenind la Radu Aldulescu si la ce a facut el in Ana Maria si ingerii, e destul de clar, pentru mine, ca aici a avut loc un fel de lupta; si o negociere de profunzime intre autor si istoria pe care a translat-o in carte. Desprinsa din realitate, istoria asta trista ii va impresiona pana la lacrimi pe cititorii ce cauta viata intr-un roman si nu fac diferenta intre dramele existentiale si tensionarea artistica. Eu n-am plans deloc la capataiul Anei Maria, desi nu ma cred o fire neaparat insensibila. Pur si simplu, personajul real, fata care moare de Lupus, nu mi s-a parut convingator in roman. Mult mai bine conturata e mama ei, razbatatoarea Mariana; si delicios-memorabil, tatal petrecaret si ticalos caruia i s-a rezervat, din pacate, un rol mai mic. Caci romanul trebuia centrat pe Ana Maria, personajul tragic, pe viata ei atat de chinuita si nedrept de scurta. Aceasta fusese intelegerea.
Din fericire, Aldulescu n-a respectat-o intru totul, onorandu-si in schimb profilul de romancier si urmandu-si instinctul literar. In romanele lui, protagonistul e un pícaro masculin, un ratacitor prin diferite medii si un om tare, dinamic, exploziv care vagabondeaza si actioneaza pentru a cadea, la un moment dat, intr-o faza letargica. Formidabil, aici, daca fata chinuita ramane fata chinuita, mama ei, Mariana, pare ca se masculinizeaza, intrand treptat in categoria cunoscuta. Romanul se recentreaza si recalibreaza pe acest personaj ce preia functia fictionala: nu in sensul ca spune povesti, eventual „adevarate“; ci ca, dimpotriva, da axul pe care fictionalul avanseaza, in detrimentul realitatii de start.
Daca n-ati citit Ana Maria si ingerii, n-ati pierdut ce ati fi pierdut necitind Amantul Colivaresei ori Proorocii Ierusalimului. Cum spuneam, nu e un roman de varf al lui Radu Aldulescu: dar unul care, pornind de la o istorie adevarata, o „tradeaza“ prin elemente epice specifice. Va rog sa nu plangeti in hohote la moartea tinerei eroine; sa va bucurati ca romancierul nu s-a lasat confiscat.
Daca as avea eu timp sa scriu un roman, cu tot ce-am trait… De cate ori am auzit aceasta tampitica teorie, reluata de un om care o fi trait multe, nu zic nu, eu am cautat sa schimb vorba.