Am facut o pasiune pentru filmul asta cand l-am vazut prima oara la Berlin, desi la a doua vizionare nu mi s-a mai parut atat de irezistibil. Pot spune, asadar, ca e un „one night stand“ care te lasa cu amintiri placute pentru tot restul vietii O sa incerc sa fac o medie a celor doua vizionari, desi acum regret ca l-am revazut. Remake-ul americanului David Gordon Green dupa filmul islandez din 2011 Á annan veg/ Either Way, de Hafsteinn Gunnar Sigursson, e mai bun decat originalul. Green a profitat de incendiile din Bastrop State Park, Texas din 2011, pentru a plasa acolo povestea luata din filmul islandez. Trupa Explosions in the Sky e creditata ca fiind la originea ideii de a filma in acel parc national care, practic, renaste sub ochii echipei si ai nostri. Prince Avalanche (titlul are legatura cu doua scene scoase la montaj) e o povestioara cu putine personaje, mai „ciudatica cucului“ decat comediile pe care le vedem in mod obisnuit, in sensul ca uneori are umor nebun, iar alteori inghite scene fara legatura cu nimic – pentru ca la final sa lase firele sa se resoarba intr-o poveste sinestezica despre schimbare. Exista, de pilda, o scena cu o femeie a carei casa fusese distrusa in incendiu si care se joaca, de fapt, pe sine, aratandu-i lui Paul Rudd (scena e in mare masura improvizata): „aici a fost bucataria, aici livingul“ etc. Femeia se iteste in alte doua dati ca un fel de duh, de spirit care urca in camionul unui misterios barbat in varsta care apare in film doar cat sa le dea eroilor de baut si sa prevesteasca, discret, ce urmeaza sa li se intample. Printr-o coincidenta, interpretul Lance LaGault, care cantase la vremea lui cu Elvis Presley si fusese in turnee cu el, a murit la putin timp dupa terminarea filmarilor. Paul Rudd si Emile Hirsch sunt irezistibili in rolurile a doi barbati platiti sa petreaca o vara in natura ca sa traseze marcaje galbene pe sosea. Primul e enervant pentru ca se crede barbatul perfect, al doilea n-are scrupule in satisfacerea propriilor placeri, dar traiul in mijlocul naturii care din maronie devine verde (ca numele regizorului) ii transforma si-i face sa se imprieteneasca. E extraordinar ca, in 96 de minute si 60 de pagini de scenariu filmate in 16 zile, David Gordon Green rasuceste pe degete o poveste atat de fluenta.
Personajele din Asa tata, asa fiu se schimba si ele sau schimba doar copiii?
Filmul lui Horekazu Kore-Eda a fost rasplatit cu Premiul Juriului la Cannes anul trecut, din juriu facand parte si Cristian Mungiu. Nu doar romanul a fost sensibil la povestea celor doi copii inversati la nastere, ci si Steven Spielberg, presedintele juriului, care a cumparat intre timp, prin Dreamworks Studios, drepturile pentru realizarea unui remake american. Insa e putin probabil ca un film american ar avea delicatetea tipic japoneza cu care Horekazu Kore-Eda trateaza relatia dintre vocea sangelui si iubirea data, cum spune Micul Print, de timpul pe care il petreci cu trandafirul tau si care il face sa fie atat de important.
Inspirat dintr-unul din numeroasele cazuri de copii inversati in maternitati in anii ’60, cand natalitatea explodase in Japonia, filmul isi plaseaza actiunea in zilele noastre, cand un cuplu de tineri bine situati social afla ca baietelul caruia ii facusera analizele ca sa-l inscrie in clasa I nu e copilul lor. Faptul ca vor ajunge la familia copilului natural nu va rezolva problema. Lucrul care face sa ti se rupa inima nu e dilema maturilor carora le e greu sa aleaga intre a pastra copilul de care s-au atasat, chiar daca nu e al lor, si de a prelua un copil care le este strain, desi e copilul lor natural. Si se rupe inima cand vezi cum sunt mutati copiii dintr-un loc intr-altul fara sa riposteze, ca si cum n-ar fi importanti. Dar lucrurile sunt si mai nuantate de atat – de aici si titlul care, de fapt, e traducerea variantei engleze (Google translate spune ca titlul original ar fi, in traducere literala, Iar eu voi fi tatal…). Momentul cand intelegem ca tatal bine situat social (interpretat de Masaharu Fukuyama, actor si cantaret celebru in Japonia, un fel de Stefan Banica Jr.) nu face decat sa transmita, prin raceala cu care se poarta cu fiul sau, un tipar preluat de la propriul tata e momentul cand filmul se rotunjeste spre ceea ce tindea de la bun inceput. Am vazut filmul anul trecut la Cannes si mi se pare bizar ca nu mai tin minte cum se termina. De fapt, nici nu ma intereseaza. E un avantaj al lui faptul ca te face sa te gandesti mai departe la mostenirea genetica si la cata responsabilitate ar trebui sa ai pentru copilul tau. Nu e de ajuns sa-l faci si sa-l hranesti. „Nu sunt niste animale de companie“, spune celalalt tata care e mult mai uman cu toata lumea, nu doar cu copiii lui. Faptul ca filmul nu acuza pe nimeni, nici macar pe tatal rigid, e un semn ca regizorul nu-si iubeste doar personajele, ci oamenii in general. Nu se spune indeajuns sau a devenit o lozinca – „Meseria de parinte se invata“, dar sunt atatia parinti care nu stiu lucruri elementare despre cum sa-si creasca copiii: ca nu le faci un bine daca-i umilesti in public, ca nu-i faci mai ambitiosi daca nu-i lauzi, ca nu-i rasfeti daca le spui ca-i iubesti. Asa tata, asa fiu arata, cu delicatete, ca si parintii au fost copii.