Intr-o primavara, cautam prin pamintul proaspat arat cartuse ramase dintr-al doilea razboi mondial, la concurenta cu gainile care scormoneau dupa rime. Tocmai cind eram pe punctul de a ma lasa pagubas de armamentul modern, hotarindu-ma sa ma intorc la prastia mea primitiva, palma mi-a alunecat pe spatele unui obuz de tanc, ca pe cel al unui peste. Poetizez. De fapt, obuzul era cam ruginit. Si ce m-am gindit eu? N-ar strica sa-i dau un lustru, frecindu-l de trotuar. M-am apucat serios de lucru. A trecut mama pe linga mine si m-a intrebat intr-o doara ce mesteresc acolo. I-am raspuns si eu tot intr-o doara: „Uite frec o bomba!”. „Nesimtitule, a izbucnit ea, pocnindu-mi una dupa cap. Sa nu mai vorbesti prostii, ca te omor cu mina mea.” Mersi, dar nu era nevoie. Ma puteam descurca de minune si singur.
Mi-am luat bomba in brate si m-am carat in drum, unde n-am avut nevoie de mult timp ca sa se adune spectatorii. Baietii au venit care mai de care cu idei stralucite: sa-i scuturam rugina batind-o cu un ciocan (doar nu eram eu prost sa turtesc cu ciocanul frumusete de bomba!) ori sa facem un foc mare si s-o aruncam acolo (peste poate; daca raminem dupa aceea numai cu un pumn de cenusa?!). N-am apucat sa ducem nici un plan pina la capat. A aparut un vecin, m-a luat de dupa ceafa si mi-a confiscat-o fara drept de apel. M-am dus plingind acasa si, seara, dupa ce s-a intors tata de la serviciu, l-am trimis sa-mi recupereze bomba proprietate personala. Degeaba. Vecinul o aruncase intr-un piriu, unde zace si acum, daca nu cumva o fi putrezit. Asta a fost.