Bianca Burta-Cernat
Cu un titlu inselator ce semnaleaza, poate, vecinatatea unei fictiuni retro, Povestea domnitei Marina si a basarabeanului necunoscut aduce in prim-plan un prezent postcomunist care, in virtutea unei logici posttraumatice, isi cauta punctul de echilibru in interogarea (uneori lucida, alteori pasionat-halucinata) a spectrelor trecutului recent si in restaurarea simbolica a unei ordini presupuse a fi existat inainte de evenimentul istoric traumatic. Romanul Tatianei Niculescu Bran pune laolalta polifonic variate maniere de raportare la un trecut (mai recent ori ceva mai indepartat) deopotriva nelamurit si fascinant, aducand fata in fata personaje care transforma reconstituirea propriei istorii de familie – si, indirect, incercarea de intelegere a Istoriei insesi – intr-o naratiune cu valoare de terapie alternativa. Unul dintre protagonisti, Ilie Hagiu, avertizeaza insa: „Eu nu traiesc in trecut, dar imi plac amintirile. Sa judeci trecutul cu masura prezentului e o mare pierdere de timp. Si o nedreptate“.
Urmarim, in Povestea domnitei Marina si a basarabeanului necunoscut, un du-te-vino intre epoci diferite, intre un prezent atat de agitat incat, din lipsa de perspectiva, le apare celor ce-l traiesc drept apocaliptic si mai multe „straturi“ de trecut, reactualizate de interogatiile nelinistite ale personajelor. Dinspre anul „fatidic“ 2012, firul naratiunii coboara prin tenebrele epocii comuniste – cu demonii neexorcizati ai acesteia –, traverseaza un interbelic vag mitizat si o Belle Époque consumata pe taram basarabean, pentru ca, intr-un plan si mai indepartat, sa se profileze silueta lui Dimitrie Cantemir, cu cartile si cu muzica lui, dar si cu „tertipurile politice“ care il recomanda ca pe – crede acelasi Ilie Hagiu pomenit mai devreme – „stramosul cel mai celebru si mai modern al traseismului politic romanesc“. „Realista“ in datele ei generale, naratiunea gliseaza, in anumite momente, inspre simbolic si mit ori inspre zona obscura a misticii, deschizandu-se, in punctul sau culminant, catre orizonturile realismului magic.
Mai concret, ce „se intampla“ in cartea de fata? Ilie Hagiu, un personaj fara varsta si care, in anumite momente (abil speculate si ambiguizate narativ), da impresia ca vine nu dintr-o alta epoca, ci din afara timpului insusi, apeleaza la o agentie imobiliara bucuresteana pentru a-si regasi nici mai mult nici mai putin decat propriul trecut. Agentia se numeste „Vision“ si se afla in pragul falimentului. Agentul imobiliar, o femeie inca tanara, cu o viata aparent banala, ar trebui sa-i gaseasca lui Ilie Hagiu o casa a carei atmofera sa declanseze, proustian, revelatia unui fapt crucial din trecutul eroului. Obscura Marina – cea apasata de amintiri pe care, spre deosebire de Hagiu, ar vrea sa le uite – devine astfel, in deplina inocenta, „agentul“ unei transformari cvasiinitiatice care se implineste, dupa un scenariu cu ecouri eliadesti, in miezul banalitatii cotidiene. Rolul ei e acela de a-l ajuta pe Hagiu sa afle „un indiciu calauzitor“: „un obiect, o strada, o intamplare sau, poate, o constelatie de amintiri si imprejurari…“. Referinta la Proust nu e hazardata in context.
Un meta-roman al „memoriei“
Povestea domnitei Marina si a basarabeanului necunoscut configureaza, in filigran, si un meta-roman al „memoriei“ (voluntare si involuntare deopotriva), cu o dimensiune intertextuala evidenta. Scenariul revelatiei declansate de o simpla madlena e reluat aici, ca un clin d’oeil, in varianta unei povesti – reluate in mai multe puncte-cheie ale romanului – despre „somnul cozonacilor“ si, in paralel, despre fantastica „arheologie a amintirilor“. Gustul unei felii de cozonac aburind inca si mireasma ceaiului rusesc raspandita de un samovar (veche amintire de familie) ce „torcea egal, ca un motan preistoric“, in ambianta unui apartament de bloc de pe Strada Sfintii Apostoli, fac ca – intr-o secventa memorabila a romanului – amintirile lui Ilie Hagiu, dar si acelea ale „domnitei Marina“ de la Agentia „Vision“, sa se coaguleze intr-o istorie coerenta, epurata de arbitrar si de banalitate. In centrul acestei istorii sta biografia „basarabeanului necunoscut“ – iar in fundal, foarte puternica, drama Basarabiei –, viata unui melancolic „obisnuit sa piarda oameni si lucruri dragi“. Ilie Hagiu intreprinde un soi de „pelerinaj“ prin arcanele propriei memorii, dar si pe taramul memoriei unei colectivitati pentru care existenta familiei sale de basarabeni refugiati, dupa 1940, dincoace de Prut este emblematica.
Bunicul Dimitri din Comrat, negustorul care, pe la inceputul secolului XX, „strabatea drumul matasii pana la Samarkand si Buhara, de unde aducea suluri de atlaz inflorat, samalgea, tafta“, apriga bunica Neaca, robusta Gulea, care framanta cantitati impresionante de cozonac – eroii din povestea basarabeanului Ilie Hagiu – se intalnesc, intr-un plan al inefabilului fictional, cu anti-eroii din istoria pe care, luptand cu impulsul unei amnezii voluntare, cvasianonima Marina o scoate la iveala: o mama comunista convertita, dupa 1989, la habotnicia unei „credinte“ anticomuniste sau un frate ratat si bovaric, ratacit in aglomeratia unei Londre in care nu se poate adapta, ascultand compulsiv Pink Floyd si urmarind cu incrancenare acelasi film, The Wall. Iar intre cele doua istorii de familie, ca un liant: o intalnire simbolica petrecuta intr-o ceainarie de pe Strada Popa Rusu, in gradina cu visini si smochini a unei case de la 1800. Evaziunea in fictionalizarea trecutului – ca forma de terapie alternativa.
Povestea domnitei Marina si a basarabeanului necunoscuteste o carte cu mai multe straturi narative si simbolice. Pe cat de limpede si de geometric organizata este, pe palierul de suprafata, naratiunea, pe atat de inselator si de labirintic se inlantuie lucrurile pe alte paliere de semnificatie, in „adancimea“ povestii, lasand loc pentru ipoteze interpretative dintre cele mai diferite – stimuland chiar nevoia cititorului de a lansa astfel de ipoteze, in raspar cu tentatiile unei lecturi „de placere“, pe care, pe de alta parte, le incurajeaza din plin.
O proza a gravitatii interogative
Surprinzator noul volum al Tatianei Niculescu Bran, ca si precedentele sale carti, de altfel, indiferent ca e vorba de proza nonfiction din Spovedanie la Tanacu, de thrillerul metafizic din Noptile Patriarhului sau de explorarea unor zone mentalitare „exotice“, ca in romanul In Tara lui Dumnezeu. Timbrul specific al prozatoarei este recognoscibil, intre altele, la nivelul scriiturii, prin echilibrata alternanta intre doua registre: cel al unei notatii precise – fara a fi insa asa-zicand „jurnalistice“ – si acela al unei notatii cvasiestetizante, infuzate de un lirism discret si atrase de un spectacol al formelor, culorilor s.a.m.d. Dar o nota specifica este, in proza Tatianei Niculescu Bran, si predilectia pentru o problematica a sondarii abisului, a revelarii unor zone de penumbra ale constiintei. O sensibilitate fata de realitatea sociala (dar nu doar sociala!) si contingenta, ca si, totodata, fata de ceea ce trece dincolo de vizibil si de palpabil impregneaza proza acestei scriitoare. O proza a gravitatii interogative, dar si a unei debordante placeri de a povesti.
Tatiana Niculescu Bran, Povestea domnitei Marina si a basarabeanului necunoscut, colectia „Ego. Proza“, Editura Polirom, 2013
Galerie foto
