Nu stiu de ce. Probabil ca multi dintre cei care il situeaza la varful ierarhiei proprii n-ar putea sa explice senzatia de plinatate existentiala, bucurie pura si simpla, desfatare tipica zilelor de vacanta & plaja. In magma sonora a pieselor de pe acest disc exista atata placere a muzicii, incat iradiaza precum energia atomica dintr-un reactor de centrala electrica, dupa ce a fost activata cu doar un ac de pick-up sau cu o raza de laser CD/Blu-ray. Si Eric Clapton, in Autobiografia sa, si ceilalti participanti la inregistrari marturisesc uimiti ca tot ce-au vrut ei atunci a fost sa cante fara nici o presiune tipica showbiz-ului. Nici gandul ca trebuie sa faca un disc, nici dorinta sa-l vanda bine, nici ambitia de-a demonstra (Clapton) cuiva ca a depasit problemele cu bautura si drogurile, nimic n-a distorsionat atmosfera de relaxare confortabila impregnata in vila din Miami, la adresa ce-a dat titlul LP-ului. Unora „le iese“ asa, din joaca; altii sunt nevoiti sa traverseze pustiuri chinuitoare si zile de cosmar ca sa edifice vreo piesa antologica si memorabila.
Concentrarea trupei (pop, rock, blues, progresiv sau alt gen) intr-un loc, pentru o perioada oarecare de timp, functioneaza de cele mai multe ori. Imi amintesc de Pink Floyd la Abbey Road pentru DSOTM, Phoenix in Semenic pentru Cantafabule, New Order la Ibiza, Depeche Mode in Berlin, Yes in Montreux pentru Going For the One sau Deep Purple tot acolo pentru Machine Head. Alchimia nascuta intre componentii grupului, interpreti principali, invitati, personal auxiliar e, spun participantii, ceva miraculos si unic. De regula, incercarile sunt captate pe banda. Uneori cineva filmeaza totul, dar secventele nu surprind magia, fiindca ochiul camerei functioneaza totdeauna ca al unui intrus. In fapt, ce se intampla inauntru conteaza doar pentru artisti. Pentru noi, ascultatori obisnuiti sau nu cu dedesubturile inregistrarilor de studio, ar trebui sa aiba importanta „produsul“ final, discul, si atat. Iata insa ca ni se ofera mai mult. Companiile detinatoare de asemenea „comori“ editeaza masiv inregistrari complete, versiuni nemaidifuzate, remixari ale benzilor originale, jam-sessions si alte inedite, hrana delicioasa pentru fani bulimici. Poti rezista sa nu cumperi inca o data ce-ai avut de la lansare? Greu, si numai pana dai cu urechea de-un mp3 inghesuit printr-un colt de internet. Apoi…
Eric Clapton – Give Me Strenght. The ‘74 – ‘75 Recordings (5 CD + Blu-Ray), Polydor, 2013 este un pachet pe care putini au norocul sa-l fi detinut din 10 decembrie, cand s-a lansat. Nu m-am repezit spre achizitie, inchipuindu-mi, asediat de-atatea false remasterizari, ca n-am ce auzi nou de pe un material vechi. Pus la adapost sub cele trei viniluri similare, lansate concomitent, ma lafaiam in sunetul ortofonic si eram gata sa dau cu flit credinciosilor digitali, pe 2 sau pe 6 canale, din randul carora ma consideram autoexclus. Fireste, ma amuza smecheria tipica marketingului agresiv, conform careia piesele de pe cele trei formate coincid rar. Si ma intrebam, la fel ca orice consumator fript cu iaurtul: oare cand se vor satura sa ne bage mana in buzunare pe toate partile? Ce revolta de feisbuc!…
Blu-Ray-ul se aude remarcabil. O bogatie de nuante comparabila, dar nu egala, cu a vinilului. Asta se datoreaza, banuiesc, optiunii de-a pune pe suportul considerat de viitor (nu doar de casele de discuri ce pompeaza titluri de referinta) sunet surround (5.1 si 4.0). Alte aparitii Blu-Ray-Audio (Rolling Stones, Velvet Underground, Nirvana etc.), cu track-uri exclusiv 2.0 (DTS, True-DolbyHD sau LPCM 24/95 ori 24/192), se aud sec, spart, steril.
Si nu cred ca muzicienii sunt vinovati.