Daca te-apuci de Hamlet la atata amar de ani distanta de la data scrierii lui si dupa atatea variante scenice, atunci obligatoriu trebuie sa ai o idee pertinenta, originala in jurul careia sa construiesti mizanscena. Radu-Alexandru Nica e inteligent si creativ, are scoala serioasa, clujeana si nemteasca, stie cum sa-si aleaga colaboratorii, e un artist de echipa, riguros cu sine si cu ceilalti. Sunt calitati care conteaza si care transpar in scena, portretizandu-l pe regizor ca unul dintre cei mai dinamici si demni de urmarit de la noi. Pana la Hamlet, dintre canonici montase Nora si Emilia Galotti, si acelea in abordari indraznete, care evidentiau prin recitire teatrala noi straturi semantice. Cu Hamlet a procedat identic, scuturandu-l bine de pulberea traditiei, creatia sa fiind fara echivoc una dintre cele mai valoroase in istoria recenta a artelor scenice din Romania.
A colaborat cu Oana Stoica la compunerea textului de scena, o varianta abreviata, reasezata, adusa si lingvistic la zi prin revizuirea traducerii lui Ion Vinea de catre Rares Moldovan. Si lista personajelor e ajustata, din dramatis personae-ul shakespearian Radu Nica pastrand numai noua, renuntand, dintre cei principali, la Rosencranz, Guildenstern si trupa de actori, de pilda. Nica e ireverentios creator cu Shakespeare, aducandu-l in prezent la modul cel mai elaborat, cursiv si reusit. Unghiul de abordare e acela al coborarii in adancuri: pe de o parte, in profunzimile sinelui, individual si colectiv-contemporan; pe de alta parte, in subteranele fizice ale lumii. Propunerea e evidenta inca de la inceput, cand privitorul da cu ochii in spatiul de joc de un soi de culoar catre ceva sau undeva, care transforma radical scena. Modelarea spatiului e opera lui Dragos Buhagiar, adept al solutiilor scenografice active. Buhagiar a inaltat doi pereti laterali negri care converg pierdut, indefinibil, intr-un loc pe fundalul scenei, pereti pe care se sprijina un plafon-ecran, plecand dinspre spatele scenei si largindu-se spre proscenium. Practic, privirea si atentia iti sunt conduse in aceasta constructie bizara, de linii drepte si unghiuri, deschisa si foarte eficienta estetic. Poate fi un tunel, al timpului, de ce nu?, intamplarile de la curtea Danemarcei fiind o secventa a unei infinite cronologii. Insa la fel de bine poate simboliza si un drum, tot unul nesfarsit, al vietii si al mortii, caci despre asta vorbeste in miezul ei tragedia lui Hamlet. N-as zice ca spectacolul lui Nica e concentrat funciar asupra mortii, la el devine pretextul a ce mai inseamna pentru noi viata si moartea ca valori fundamentale ale omenescului.
Vizualitatea e un element pretuit dintotdeauna de regizor, fiecare cadru scenic topind prezenta actoriceasca in imagini cu impact semantic. Materialul vizual realizat de videoartistul Andrei Gontz e proiectat pe plafonul cu deschiderea spre public, un montaj de secvente care cuprind citari vizuale cu Lawrence Olivier, un clasic hamletian, cu actorul sibian Virgil Flonta, trecut la cele vesnice, motive florale animate si un luciu de apa pentru sinuciderea Ofeliei. Dar si imagini cu cei doi gropari, aici actorul Pali Vecsei si actrita Codruta Vasiu, aruncand pamant de deasupra si fortandu-ne pe noi, privitorii, sa ne simtim instantaneu la doi metri si jumatate sub nivelul solului, o plasare fabuloasa, intr-o lume ingropata, cum scriam la data premierei, cu maximum de efecte emotionale. Doua televizoare se afla in perimetrul de joc, pe ecranele lor prelungindu-se proiectia de pe tavan ori livrandu-se cadre filmate in timp real de o camera la vedere.
Stil de joc brechtian
Radu Nica le-a imprimat actorilor un stil de joc brechtian, de distantare afectiva in raport cu partitura, potrivita cu spiritul spectacolului, de lume in care lucrurile au luat-o razna. Intelepciunea cartilor e desconsiderata, volumele sunt aruncate vraiste pe podea cu paginile sfasiate. Hamlet (Ciprian Scurtea) e un adolescent necopt inca, ajuns intr-un context care-l forteaza sa priceapa mersul lucrurilor mai abrupt si mai repede decat si-ar dori. Nica ne propune ca spectatori o noua viziune asupra unuia dintre cele mai cunoscute personaje ale dramaturgiei dintotdeauna. Ofelia (Ofelia Popii) penduleaza cu precizie intre nevroza si nevoia de iubire, de protectie. La decupajul scenic a cazut si trupa de actori, dar nu si teatrul in teatru. „Cursa de soareci“ e jucata ingenios, ca posibila metoda terapeutica, de Polonius, Gertrude si Claudius dirijati de Hamlet. Fiecare implicat isi citeste practic partitura, transferata din original unde le apartinea artistilor ambulanti, sub forma unui text de repetitie, ca intr-o operatiune terapeutica, cu motivatia „e doar un joc“. Intertextualitatile, elementele tipic postdramatice, precum vorbitul discursiv, la microfon, jucarea scenelor ca la teatru, anuntandu-le cu titluri si nuantari parodice, configureaza o versiune scenica cu un aer extrem de actual. Dintre „obligatoriile“ hamletiene, monologul „a fi sau a nu fi“ e spus cu pistolul in mana. E epoca sinuciderii inteleasa ca libertate absoluta, ca decizie ultima de control asupra propriului destin. Timpii istorici se amesteca voit in spectacolul lui Nica. Avem pistoale, dar si florete cu care Hamlet si inamicii lui se dueleaza. Actiunea se poate petrece oriunde, dar ramane in Danemarca. Costumele sunt precum cele de azi, dar au si detalii de odinioara. Groparii sunt costumati elegant, in tinute de seara, unisex, din dantela neagra.
Dezinvoltura fata de bardul din Avon e evidenta si intr-o alta montare a lui Nica, Shaking Shakespeare, un cocteil scenic cu scene celebre care arata ca regizorul inca nu si-a incheiat conturile artistice cu autorul britanic. Regizorul spune ca Shaking…, un spectacol la fel de puternic, e „un imens extratext la Hamlet, e ceea ce se intampla in seara cand printul se intalneste cu actorii, e un best of Shakespeare, selectat de realizatori“. Dar despre asta, altadata!