Primul, in ordine cronologica si valorica, este al lui Radu Pavel Gheo si se intituleaza, atat de semnificativ, Noapte buna, copii!. Dar al doilea, datorat unui autor profesionist ca Dan Lungu si cu un titlu sub care se poate ascunde orice (In iad toate becurile sunt arse), ma ajuta mai mult in tableta de fata. Caci in romanul lui Lungu argoul e la el acasa: „Ii ziceam Varu fiindca, prost crescut cum era, mereu facea intre noi faze naspa, de cacat si noi ii gaseam mereu aceeasi scuza: va rog sa-l iertati, e varul nostru de la tara, n-o sa mai faca alta data, promitem. La inceput i-am spus Varul-de-la-tara, apoi, mai simplu, Varu. Cambuza lui era a-ntaia pentru baute si chefuri, dar nu era intotdeauna libera. Cum era baiat de comitet, profitau de el toti ghiortanii sa vina cu pocnitorile lor pe-acolo, la posta sau solo, de la prietenarii de la box, cu fetele lor ca niste bidoane turtite, si pana la afafici slabanogi si lungi ca fularul, cu cosuri pe fata cate hartii in veceu. «Ce pana mea cauta popandaii astia la tine?», il intreba Paganel, cu glanda suduind dupa o cinzeaca, defiland in fata scarii“. Cele mai expresive pagini din carte, preluate sau nu din Baieti de gasca, sunt cele in care gasca de adolescenti strange randurile, intr-o pivnita de bloc sau in „cambuza“ lui Varu, pentru a bea, a regula, a-si inventaria si compara madularele din dotare – si, mai ales, a trancani ore intregi.
La Gheo, personajele care fac un grup (mai restrans) nu au atat un argou expresiv, cat un cod conspirativ. Trei adolescenti vor sa fuga peste granita in Iugoslavia; vor fi prinsi si batjocoriti de graniceri; iar dupa niste ani ei se vor reintalni in acea America a tuturor posibilitatilor, dar in care vechiul lor cod nu mai poate fi regasit. S-a pierdut o data pentru totdeauna. In romanul lui Lungu, se va pierde argoul. Intre fragmentele de adolescenta colocviala si argotica, date cu italice, si, de cealalta parte, secventele de maturitate ale unuia dintre fostii „eroi“ se casca o prapastie.
De ce se pierd oare codul si argoul de la pubertatea si adolescenta din comunism – la individualitatea amara din maturitatea democratiei? Din chiar felul in care intreb se poate deduce raspunsul; si aceasta nu fiindca intrebarea este retorica, dar intrucat parcursul, traseul, traiectoria nu pot fi decat asa.
In socialismul real, ceausist, libertatea de argou era in prima si ultima instanta una dintre libertatile-substitut pentru cea socio-politica, anihilata si eliminata de regim. Poantele cretine si ininteligibile pentru cineva din afara gastii sunt pe versantul celalalt fata de bancurile care, dimpotriva, omogenizau si unificau populatia de cobai. Cercul bancurilor era urias. Cine nu putea asculta si intelege un banc cu americanul, rusul si romanul? Dar cercul argotic este unul, prin definitie, redus; si gandit astfel incat nici un neavenit sa nu poata patrunde. Avem deci un argou al unei gasti, un alt argou al altei gasti, un argou de Salajan, un argou de Militari, unul moldovean, altul banatean…
Jocul acesta se poate juca la infinit si da o variabila continua de specificare. La antipod se afla inamicul majusculat simbolic, fie el Sistemul, Regimul sau mai localul Director de scoala ori nesuferita Diriga. Nu te eliberezi realmente prin argou si nu rezisti, cu el, impotriva lui Ceausescu. Rezisti insa argotic Autoritatii, in forma in care ti-o reprezinti. Limbajul argotic este, s-o recunoastem, altfel decat limbajul de lemn. Libertatea de argou e o libertate-nechezol, dar misto.
Ea si-a cam pierdut mizele dupa 1990, din motive pe care totusi n-avem a le regreta. Acum se poate spune – si s-a spus – totul. Nu mai exista nici o bariera si nici o limita. Cenzura, tabuurile, constrangerile, interdictiile, indicatiile pretioase sunt pentru scriitorii foarte tineri, ca si pentru cititorii lor, nu amintiri dureroase, ca pentru altii, ci fictiuni sau file de istorie literara. Iata de ce, aparent paradoxal, o anumita nostalgie se observa si in romanul lui Radu Pavel Gheo, si in cel al lui Dan Lungu. E reproiectarea unei adolescente frumoase, intr-o perioada nasoala. Si e reconstruirea acelei lumi inchise in care experientele adolescentei faceau corp cu un cod subversiv si o libertate argotica. Astfel ca, in ambele romane, criza profunda tine de maturizarea personajelor centrale si de contextul unei libertati totale, postrevolutionare. Orice fiind posibil pentru oricine, personajul pare ca nu mai poate sa faca nimic. Iar gasca lui s-a destramat de la sine.
Cand ii vedem pe puberii de azi mirandu-se foarte ca le cerem un detaliu asupra diferentelor dintre iPod si iPad sau ca nu pricepem un lucru atat de simplu precum Wii-Sports realizam ca, daca pentru noi argoul de bloc era totul, ei fac una cu jargonul fara frontiere.
Noapte buna, copii!