Ai redescoperit povestea atacului asupra Bancii Nationale citind, in 2003, scenariul documentarului lui Alexandru Solomon, Marele jaf comunist. Ai facut si tu documentare sau nu era nevoie pentru un film de fictiune?
Ba am facut multa documentare, dar nu stiu daca a fost aceeasi cu cea facuta de Alecu. Am cautat si eu pe unde am gasit toate referirile la acest episod. Tin minte ca am avut sansa ca in perioada in care ma gandeam la scenariu, mensualul „Revista mea“ din Israel, condusa de regretatul Alexandru Mirodan, sa publice un intreg dosar pe acest subiect, dosar care a mers vreo trei numere la rand – cu diverse marturii, controverse etc. Am citit inclusiv niste carti care atingeau intr-un fel sau altul momentul respectiv. Asa am aflat cu stupoare ca mama Monicai Lovinescu a fost colega de celula cu Monica Sevianu. Am vazut documentarul facut de una dintre cele doua nepoate ale Monicai Sevianu, Irene Lusztig, care locuieste in America si care, acum cativa ani, si-a prezentat filmul si in Romania.
Despre cazul in sine nu s-a scris oficial, dar s-a stiut. Europa Libera si Vocea Americii au dezbatut pe larg toata povestea si se vorbea peste tot in oras. Exista o zvonistica impecabila si era subiectul momentului. Tatal lui Ilie Nastase a fost insotitorul masinii bancii atacate, stiu din mai multe surse. Lucra la BNR si insotea soferul masinii care transporta banii catre filiale.
Alexandru Galis, fiul lui Alexandru Ioanid, spunea ca jaful ar fi fost o inventie a Securitatii care avea nevoie de un pretext pentru a se debarasa de acesti oameni.
E posibil. Toata lumea are cate o teorie – nu spun ca nu e adevarat, dar n-as fi fost interesat ca cineast de aceasta varianta. Are in sine prea multa conspiratie si prea multa logica pentru a fi interesanta, adica arunca peste bord exact acea doza de absurd si de suprarealism care m-a interesat cand m-am intalnit cu aceasta poveste.
Care e handicapul realizarii unui film la mai multi ani dupa ce ti-a venit ideea?
Trebuie sa te reapropii de film, sa reincalzesti supa – acesta a fost cazul si la Restul e tacere, si la Closer to the Moon. Mi-am dorit sa fac Closer to the Moon spre finalul lui 2004-2005 si l-am facut aproape opt ani mai tarziu, fara sa mai cred ca il voi face, adica avand alte povesti in cap. In momentul in care, dintr-odata, naucitor, a revenit in actualitate, a trebuit sa fac un nou tur in jurul lui, sa ma las invitat inauntru pentru ca nu mai facea parte dintre prioritatile mele.
E mai bine sa faci un film la timpul lui. Poti spune dupa ce iei o distanta ca parca vezi unele lucruri mai limpede, dar nu e obligatoriu. Nu tin minte sa fi avut acest sentiment cand am reluat scenariul la Closer to the Moon, desi am lucrat pe el destul de mult inainte sa intru efectiv in filmare. Daca as fi reusit sa-l fac in 2004-2005 in primul rand nu ar mai fi fost in engleza, ar fi fost cu actori romani si probabil intr-o structura finala mai apropiata de cea initiala, dar nu stiu daca ar fi fost mai bun sau mai rau.
Eroii tai isi cauta inocenta pierduta.
Eu ii gasesc la inceputul filmului intr-un moment de deconcertare absoluta. Nu erau facuti pentru viata pe care se presupunea ca ar fi trebuit sa o duca. Nu isi dorisera asa ceva. Intre timp intelesesera realitatea cotidiana pentru majoritatea oamenilor, si anume ca nu creasera un paradis terestru, ci un infern terestru – si aceasta aventura absurda si aparent gratuita pe care o fac, acest hold up improbabil e un fel de incercare, o incercare poetica de a se regasi asa cum fusesera.
Realizarea acestui film nu a fost si pentru tine o regasire a unei inocente pierdute? Te-ai apropiat foarte mult de cinemaul american cu care ai crescut.
Nu e chiar asa. In perioada mea de formare, anii ’70, cinemaul era in perioada lui cea mai complexa. Filmele americane de atunci nu semanau deloc cu ce vedem azi, nu exista cultura blockbuster-ului. Dimpotriva, erau cineasti care incepusera sa se inspire foarte tare din cinemaul european – se si imbogatise foarte tare cinefilia americana in acea epoca, iar eu am crescut cu acele filme. Cu Nasul, Zbor deasupra unui cuib de cuci si altele. Sigur ca imi placeau si comediile mai vechi, dar modul in care am inceput sa gandesc cinema a fost influentat de deceniul 7 pentru ca in aceeasi perioada si cineastii europeni, mai ales Noul Val francez, descoperisera ca acei asa-zisi artizani ai cinemaului american clasic din anii ’30-’40-’50, cei mai importanti dintre ei, nu erau niste mestesugari angajati cu saptamana, ci erau ei insisi niste mari artisti. Si atunci se crease acest schimb, acest regim de imprumut reciproc – americanii de la europeni si invers, ceea ce a facut ca acel deceniu sa fie (nu doar din punctul meu de vedere) momentul de varf al istoriei cinematografului.
Closer to the Moon a avut avanpremiera in luna decembrie, la Festivalul de film romanesc Making Waves, desfasurat la New York. Cum a fost prima proiectie cu public?
Romanii din emigratie sunt foarte aparte. Ei nu vad un film, ci propriile probleme de imigratie. Uneori ii deranjeaza ce vad, alteori nu. Cei care au fost incantati de film n-au vorbit la sesiunea de intrebari si raspunsuri de dupa proiectie, ci au venit pe urma la cocktail sa ma felicite. Cei care s-au trezit vorbind, ca sa spun asa, erau, evident, oameni care se simtisera deranjati de ceva, dar de probleme care te lasau intepenit. Mai avusesem proiectii, mai ales in SUA, pentru un public de emigranti si am observat un fenomen interesant pe care eu il numesc patriotismul tardiv: romanul care traieste in alta parte simte nevoia sa vada lucrurile frumoase si se scandalizeaza daca nu i le arati.
Isi apara tara.
Cu lasoul, si e foarte greu sa explici ca nu esti agentie de turism, ca nu vinzi nici manastirile si nici litoralul romanesc, ci povesti care pot sa aiba diverse culori, nuante si abordari. O doamna a inceput prin a spune ca se vehiculeaza o teorie potrivit careia comunitatea evreiasca din Romania a refuzat de-a lungul timpului sa se integreze majoritatii romanesti, incercand sa vorbeasca o limba separata. Acesta sa fie motivul pentru care am optat sa fac filmul in engleza? A trebuit sa fac un efort de inteligenta si sa raspund ca, daca a observat bine, romanii ortodocsi din film tot engleza vorbesc.
Ti s-a parut greu sa lucrezi in limba engleza?
Nu, cu conditia sa stii engleza (Rade). A fost absolut OK. Actorii englezi provin dintr-o scoala foarte diferita de scoala noastra de teatru sau de cea europeana. Vin la filmare extrem de bine pregatiti, viseaza textul pentru ca sunt obisnuiti sa filmeze pe calupuri lungi – cam cum isi fac azi filmele regizorii din noul val. Cadre foarte lungi cu mult dialog, unde nu ai avantajul filmului decupat la care, daca stii cele doua replici ale cadrului, esti ok, dupa care, pana se pune lumina pentru cadrul urmator, le inveti si pe urmatoarele trei. Actorii englezi vin la filmare cu lectia foarte bine facuta si sunt invatati cu un tip de filmare american care presupune acoperirea din foarte multe unghiuri a intregii secvente, drept pentru care a te incurca in text, miscare sau gestica in cursul unui cadru inseamna a le strica celorlalti jucaria. Or, ei nu prea isi permit asta.
Dolce far niente tot in alta limba l-ai facut.
Acolo a fost ceva mai greu pentru ca erau trei limbi care se vorbeau pe platou si toata lumea se incurca in ele. La un moment dat ii vorbeam operatorului Cristian Comeaga in franceza, iar asistentului meu italian in romana. In tensiunea lucrului, nimeni nu mai stia exact in ce limba sa-i vorbeasca celui din dreapta si in ce limba celui din stanga. Acum mi-a fost destul de comod sa vorbesc in engleza. Evident ca iti ia un pic mai mult timp sa formulezi intr-o limba straina niste indicatii de nuanta decat iti ia sa le formulezi in limba ta materna.
De ce nu ai pastrat titlul initial al proiectului, Alice in tara tovarasilor?
Suna dezastruos in engleza. Faptul ca E pericoloso sporgersi a devenit in Franta Les dimanches de permission a creat o multime de confuzii si nu am vrut sa se repete acest lucru. La titlul Closer to the Moon am ajuns firesc: suntem intr-o epoca in care principalul element de progres sunt misiunile spatiale. Suntem la inceputul erei spatiale – acesta e elementul care solicita si descatuseaza imaginatia tuturor. Luna a devenit tinta numarul unu a viselor de cucerire interplanetare.
Ultima frontiera. Pentru imaginile cu luna a fost nevoie de efecte foarte speciale?
Da, dar acestea nu sunt foarte elaborate. Cea mai elaborata in privinta efectelor speciale e o lunga secventa si, de fapt, cea mai importanta secventa din film care se desfasoara pe acoperisul unui bloc, in timpul noptii, in centrul orasului, unde de jur imprejur trebuie sa vezi orasul si „cerul instelat deasupra noastra“. Evident ca asta nu se poate face in conditii de cinema clasic decat cu niste elemente de logistica infernal de scumpe si de complicate. Drept pentru care am filmat totul in studio, cu ecran verde de jur imprejur, si tot acest oras care palpita sub lumina lunii a fost creat in CGI (n.r.: Computer Generated Images). Efectele au fost facute aici, de catre romani. Avem deja oameni spectaculos de calificati in acest domeniu.
„Automobilele si armele au fost cei mai recalcitranti actori“
Cat de complicat e sa faci un film de epoca in Bucuresti?
E greu din doua motive. In primul rand ca e mult mai usor sa gasesti recuzita de secol XIX sau inceput de secol XX decat din anii ’50-’60. Neavand nobletea ceruta, aceste obiecte au fost distruse sau aruncate. Foarte putini oameni mai colectioneaza asa ceva. E mult mai usor sa gasesti masini de la inceputul secolului XX sau din anii ’30-’40 decat din anii ’50-’60, iar in general, masinile si armele din aceasta epoca nu prea functioneaza.
Automobilele si armele au fost cei mai recalcitranti actori cu care am lucrat la acest film. Cele mai multe dintre masinile pe care le-am folosit trebuiau sa mearga – adica vreo patru autoturisme, doua dubite, o masina a militiei (un Gaz, cum ar veni), un camion si o limuzina a Securitatii. Daca erau intr-o zi buna, cooperau tusind si impiedicandu-se, dar daca erau intr-o zi proasta, trebuia ori sa le impingem – daca voiam sa vedem lateral din interior ca peisajul se plimba pe fereastra, ori – daca filmam spre spate si, de exemplu, fiind masina Securitatii, luneta era acoperita de o draperie neagra – trebuia sa cream jocuri de lumini pe fata personajului astfel incat sa dam senzatia ca masina e in miscare.
Ati creat un decor spectaculos in curtea Politehnicii, langa Gara de Nord.
Am filmat in locatie cu amenajari de decor si nu pot spune decat jos palaria acestui minunat scenograf care e Cristian Niculescu. De fiecare data cand intram intr-un decor era momentul de maxim al zilei. Totul era atat de bine pus la punct, la detaliu, la culoare… Stiam decorul in mare, stiam o schita, amplasarea elementelor de mobilier, dar, cand intram prima oara intr-un decor, mi se taia respiratia.
Decorul infatisand Maternitatea Polizu, construit in curtea Politehnicii, a fost, cred, o performanta unica in istoria cinematografiei romane. Din curtea respectiva, care era intr-o stare deprimanta, Cristian Niculescu a facut o piata din Bucuresti: cladirile aferente au primit fatade noi, a taiat copaci, a compus o noua geografie cu un parculet in mijloc, banci, pietris si iarba verde. A pus piatra cubica care cred ca inca s-a pastrat. O strada intreaga ducea in adancime, cu case, magazine, curti, firme, o cantina intreaga care era si decor interior, si exterior, o frizerie.
Nu regreti cand se termina filmarile?
Nu, pentru ca filmul nu s-a terminat. Tocmai ca din acel moment incepe partea frumoasa. Din a doua, a treia sau a cincea zi dupa terminarea calvarului filmarilor, pasesti intr-o camera intunecata, calda si primitoare, cu o cafeluta fierbinte in fata, departe de vacarmul figurantilor, asistentilor si tehnicienilor de platou si incepi partea cea mai creativa a intregului proces. Montajul.
Dar la montaj nu poti adauga ceea ce nu exista.
Desi in marile productii americane se poate intampla sa se finanteze refilmari, la noi nu se intampla asa ceva si cred ca nici in Europa nu prea isi permite nimeni un asemenea lux. Ideea e sa te acoperi cat mai bine in filmare incat sa nu-ti lipseasca prea multe elemente la montaj. Chiar daca se intampla sa-ti lipseasca, sunt atatea moduri… Esti in Tara Minunilor la montaj. Lipseste iepurasul – gasesti palarierul, lipseste palarierul – gasesti omida cu doua capete.
Closer to the Moon e produs de Mandragora Movies (Romania), Rainier Group (Italia), Agresywna Banda (Polonia) si Denis Friedman Production (Franta), cu ajutorul companiei americane Ithaca, sustinatorul financiar al partii romane a proiectului. Filmul ii are in rolurile principale pe: Vera Farmiga, Mark Strong, Harry Lloyd, Anton Lesser, Christian McKay, Tim Plester, Joe Armstrong si Alan Corduner.