Marea, dimineataeste un roman al suferintelor. Al dezradacinarii, al stramutarilor fortate, al tuturor vietilor intrerupte din cauza violentei unui regim sau altul. 1919 este anul cand Italia invadeaza Libia, 1943, cel in care ocupatia ia sfarsit. Intre aceste doua repere, mor sute de mii de oameni, inclusiv Omar Mukhtar, eroul luptei de rezistenta al libienilor. Apoi, in 1970, Muammar Gaddafi pune capat tinerei monarhii libiene si ii trimite pe urmasii colonistilor italieni inapoi in peninsula, confiscandu-le intreaga avere. Pentru multi, era ca si cum ar fi fost deportati intr-o tara straina.
Angelina era copil cand ai ei au fost alungati din Tripoli ca niste uzurpatori. Parintii se considerau (erau) libieni si nu s-au putut adapta in tara lor de „origine“. Pentru fata a fost mai usor. Si-a faurit identitatea protestatara alaturi de alti tineri furiosi ai anilor ’70 si, din „araboaica“, a devenit italianca, europeana. Ceea ce nu-nseamna ca viata ei a fost mai fericita. Umilintele insa au fost de alta natura. Un sot iresponsabil, un cancer la san, sentimentul permanent ca lucrurile nu se intampla cum ar fi trebuit sa se intample. Patruzeci si ceva de ani mai tarziu, libienii sunt din nou fortati sa-si paraseasca casele in cautarea unei vieti mai sigure. Colonelul a imbatranit, dar inca mai are putere sa lupte. Sa dea ordine sa fie omorati oameni. Ambarcatiuni subrede, daca au noroc, reusesc sa ajunga, cu chiu cu vai, de cealalta parte a marii. Aici traieste acum Angelina, impreuna cu fiul ei, Vito. Vito, fiul problema. Cel caruia nu i-a placut niciodata scoala, cel care nu stie ce sa faca cu viata lui. De cealalta parte a marii, baieti ca Vito lupta si mor ca sa-si elibereze tara. Ei nu au timp sa se gandeasca ce vor sa faca cu viata lor pentru ca insasi viata nu-i lasa.
Farid e prea mic ca sa lupte. Dar unchii sai, studenti in Benghazi si Tripoli, sunt pe baricade. Razboiul, cand incepe, isi intinde limbile peste tot. Inclusiv in aceasta ultima oaza a Saharei. Baiatul tocmai reusise sa castige increderea unei gazele ca sa-i manance din palma, cand tatal sau este ucis de armata Jamahiriei. Acum Farid si Jamila, tanara lui mama, sunt fortati sa-si paraseasca casa, sa-si caute norocul in alta parte. Singura lor sansa, de fapt, este sa traverseze marea. Ei, oamenii desertului. Barca lor va pluti pe apa, dar nu va ajunge la tarm.
Farid va muri visand la gazela lui blanda si tacuta. Jamala, visand la Farid, neintelegand poate de ce amuleta pe care ea i-o legase la gat nu l-a protejat ca pana acum. O va gasi Vito, intr-o dimineata, adusa de ape la tarm, si nu va sti ce sa faca cu ea.
Marea, dimineata, e o priveliste incantatoare, pare sa spuna Mazzantini, dar numai la prima vedere. Daca te uiti mai de aproape, vezi cadavrele plutind in deriva, vezi obiecte-marturii ale ghinionului lor.
Pe cat de frumoasa e scriitura romanului, pe atat de terifiante sunt imaginile pe care cuvintele le pun cap la cap. Margaret Mazzantini nu scrie romane izbavitoare, Hollywood-ul n-ar ecraniza-o niciodata. Spre final, Angelina planuieste sa se sinucida, sa nu mai prinda ziua ei de nastere. N-o face, o ajuta si telefonul de la Vito (plecat acum la lucru in Londra) care-i da vestea cea buna: „Gaddafi, l-au omorat pe Gaddafi“, se bucura el. „Suntem liberi! Ura! Ura!“ Dar ultimele cuvinte nu sunt spuse de el. Ultimele cuvinte apartin vocii impersonale a naratoarei si, la finalul celor 160 de pagini ale romanului, iti dai seama ca ele nu pot fi decat pline de sarcasm.
Margaret Mazzantini, Marea, dimineata, traducere si note de Gabriela Lungu, colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, Editura Polirom, 2014