Nu graseiaza, nu intinde vocalele in aer ca guma din gura, asa cum o fac cei care sufera de boala importantei, vorbeste simplu, rar, apasat. Nu da sentinte, istoriseste intamplari. Nu a fost niciodata altceva decat ceea ce si-a propus sa fie: un om sanatos, care sa tina fruntea sus cand se vorbeste despre el. Paradoxal, marile caractere – cum e si cazul acestui domn – au o nobila si dulce timiditate, in care prea putini vad buna-cuviinta. Omul despre care scriu randurile de fata este unul dintre cei mai mari sportivi din tara asta: Ivan Patzaichin.
Domnul Patzaichin nu e singurul construit asa. Alaturi de el mai sunt, in concentratii similare sau apropiate, multi alti campioni, nationali, mondiali si olimpici. Oameni care-s claditi sanatos, care nu si-au uitat radacinile, stiind ca, atunci cand ajung ditamai copacii, trebuie sa se fereasca de tentatia putregaiului. De la campioni din handbal, atletism, canotaj, pana la cei din hochei, baschet, box, volei sau fotbal, multi au trait sau traiesc „cu onoare“. Da, expresia e invechita, dar ea descrie un arc de cerc in interiorul caruia se afla ceea ce numim „normalitate“.
Anormalitatea, un cerc mai mic, un electron rebel si dat cu gel care conduce cu viteza in jurul majoritatii, incearca, din cand in cand, sa se umfle mai mult decat e cazul. Se catara pe propria mediocritate si se agata de tot felul de arme, pe care le foloseste prost si fara sens, pentru cauze care nu au nici o legatura cu scopul pentru care au fost acestea create. Stiti, mai mult ca sigur, unde bat.
Sunt aproape doua saptamani de cand o parte a semenilor nostri, imaturi civic ai Romaniei, s-a apucat, intr-un zel si c-un elan demne de cauze mai bune, sa foloseasca pistolul cu capse preferat al democratiei: petitia. Una, doua, avem, n-avem treaba, ne apucam sa scriem o „lacramatie“. Hai sa ne unim, oameni, nu se mai poate, semnam cat mai multi si, sigur, cu cat suntem mai multi, cu atat dreptatea noastra creste. Ce mai conteaza lipsa argumentelor? Ce mai conteaza ca a noastra cauza este ridicola prin insasi natura ei?
Sa ma explic, nu pentru cei care acum sigur ma injura, orbiti de propria lipsa de cultura sociala, ci pentru dumneavoastra, cei care aveti capacitatea de a judeca rational lucrurile. Nu am crezut ca o sa mai am ocazia sa vad, in anul 2014, confuzii elementare ca acelea dintre meritul profesional si statutul social sau dintre emotional si logic. Culmea, „cazul“ Gica Popescu, nascut fortat, transcrie tocmai aceste fundamentale brambureli ce-si fac de cap in mintea si-n discursul unor romani. Culmea, unii, oameni respectabili. Reiau, aici, trei constatari pur rationale, nu umorale: una este sportivul Gica Popescu, cel care si-a castigat onest gloria si meritele, alta este cetateanul Gheorghe Popescu, cel care se supune legilor tarii al carei cetatean este; cetateanul Gh. Popescu nu si-a recunoscut vinovatia in timpul procesului; cetateanul Gh. Popescu nu poate fi gratiat decat in anumite conditii, prevazute de lege.
In acest timp, cetateanul Uli Hoeness, mare glorie fotbalistica a Germaniei Federale de pe timpuri, tocmai a fost condamnat la 3 ani si jumatate de inchisoare cu executare. Credeti ca a semnat cineva vreo petitie in Bavaria sau in Germania intru cautionarea faptelor sale?
Fix in acelasi timp, cetateni onesti din patria noastra, sportivi exceptionali ai Romaniei cum a fost si Gica Popescu, isi duc viata in discretie si, unii, in boala si saracie. O sa cred in onestitatea civica a acestor petitionari atunci cand voi vedea cum se mobilizeaza ca sa stranga bani pentru ajutorarea unui fost sportiv mare, care a ajuns vai de capul lui. Pana acum, au ratat cateva ocazii.
Galerie foto
