Cumva ciudat, s-a oprit in mijlocul drumului si a intors impasibil capul inspre mine, desi ma apropiam cu viteza: jigarita, abia scapata din iarna, parea manata acolo de o intentie geamana cu a Annei Karenina pe calea ferata. Abia dupa ce am incetinit si am franat, a rupt-o la fuga. Mi-am inhatat aparatul de fotografiat pe care il am mai tot timpul la indemana si am iesit sa o caut. Prinde orbul, scoate-i ochii. Nici urma de ea. Doar un varf de deal, o vale larga, un lac aproape secat si alte dealuri in departare. Mi-am aprins si am fumat o tigara, privind in gol. La urma, am facut o poza golului din fata mea.
Acasa, cand am dat peste fotografia respectiva in laptop, am realizat ca in aceasta incape o mare parte din terenul de joaca/ de trait al copilariei mele. E ciudat cum o imagine atat de banala pentru orice alt privitor poate avea o asa mare insemnatate pentru mine. Practic, pe orice punct ar pune cineva degetul (exceptand, evident, cerul), imi amintesc si as avea de povestit macar o chestie petrecuta acolo. Zic la intamplare, uitandu-ma din cand in cand la poza de pe ecran:
Cararea pe care m-am intalnit cu un pusti necunoscut, cam de aceeasi varsta cu mine, si frica inexplicabila a fiecaruia dintre noi ca celalalt o sa sara la bataie. Ne-a luat minute bune sa ne ocolim, sa trecem unul pe langa altul, amenintandu-ne reciproc. Terenul pe care jucam fotbal cu muncitorii de la Ferma Partidului. Primul drum prin intuneric, singur. Vocile si zgomotele – parte adevarate, parte imaginare – pe care le auzeam in noapte.
Nea Mihai, paznicul iazului, care ma alerga cu motocicleta de la pescuit. Iar eu fugeam mai repede decat motocicleta. Stufarisul in care m-am ascuns si spaima pe care am tras-o cand am calcat pe o broasca testoasa. Un taur negru din turma lui Arbiru, care ma ataca constant, pana am reusit sa-l imblanzesc cu boabe de porumb halite direct din mana. Bucuria ca am ajuns singurul om care putea mangaia taurul ala fioros, iar el aproape ca torcea ca o mata.
Marginea iazului pe care mergea, intr-o dimineata devreme, Bazaiac la iarmaroc si, intrigat de cati pesti sar pe luciul apei, a luat o piatra de jos si a lovit unul din prima. S-a-ntors din drum, cu pestele de coada, si nu l-a crezut nimeni ca l-a prins la piatra.
Stufarisul langa care facea gradinarie o familie de pitici. Mama-pitic, tata-pitic, vreo doi copii pitici si magarul cu care carau legumele de vanzare prin sat. Cand treceam pe acolo – parca o vad si acum – mama-pitic statea in usa unei case-pitic, purta un capot rosu si-mi facea din mana, dupa privirile mele insistente.
Drumurile de naveta ale tatalui meu, strabatute in pas alergator pe jos, un du-te-vino de vreo patruzeci de ani, in fiecare zi lucratoare. Plus – dupa cum pretinde el – lupul care sarea asa, in copci (mi-a aratat precis cum sarea), mut, si care era sa-l manance odata pe tata. Primul sarpe pe care l-am vazut in viata mea si pe care era sa calc. Locul unde a aterizat un planor.
Campul intesat de prasitori printre care ma strecuram si femeile care ma intrebau mirate: „A lu’ cui esti tu, mai baiete?“. Iar eu le raspundeam si ele se mirau inca o data: „Uite-l ca si vorbeste“. Si toate, nu stiu de ce naiba, insistau sa-mi dea ceva de mancare, iar eu le refuzam si le ceream indicatii cam pe unde s-ar putea afla mama. Iar ele iar se minunau de cat de istet si curajos sunt.
Sapte locuri in care gasesti apa prospata de izvor. Trei locuri diferite in aceeasi padure (in poza, e doar o dunga neagra la orizont) in care s-a spanzurat cate un om. Treizeci si trei de locuri in care cresc ciuperci de camp. Cararile noroioase prin care mergeam descult, cu papucii in mana, ca sa nu-i stric pana la sosea.
As putea continua asa ceasuri intregi. Ideea ar fi ca tot spatiul de joaca/ de trait al copilariei mele se vede limpede, cu detalii semnificative, intr-o singura poza, facuta cu obiectivul meu de 10 mm. Doar uitandu-ma la aceasta, as putea scrie cateva sute de mii de cuvinte.
Ceea ce-mi starneste urmatoarea dilema, legata de celebra zicere: pana la urma, spune sau nu o imagine mai mult decat o mie de cuvinte?