pot sa emit o parere despre lucrurile, faptele sau oamenii cu care interactionez, fara sa am pretentia ca e corecta sau definitiva. Sa ma fi intrebat cineva acum cativa ani ce impresie mi-a lasat trupa Genesis, as fi debitat cateva banalitati lipsite de consistenta, ca si cum ar fi fost vorba de politicienii nostri plictisitori. Genul de fraze afectate pe care le gasiti in revistele lucioase: e o muzica foarte complexa, cu efecte teatrale, ambitioasa si excentrica in egala masura, nu lipsita de eleganta si dramatism, stilata, brutala si ciudata simultan, simpla si sofisticata fara sa-si piarda intensitatea epica sau polisemantismul liric. N-as fi uitat sa precizez, cu fervoarea snobilor de club, ca apreciez la maximum prima perioada din cariera trupei, cea in care solist vocal si, sa zic asa, geniu tutelar a fost Peter Gabriel.
Prin 1967, cativa pustani se straduiau sa faca o trupa, la concurenta cu alte sute sau mii din vesela Anglie. Un producator i-a botezat cu numele pe cat de surprinzator, pe atat de banal, dar cu impact de neocolit. Alegerea unei denumiri pompoase, din trei cuvinte, cum proliferau in epoca, nu le-ar fi adus mai multa glorie decat erau in stare sa obtina. Iar azi, pesemne existau doar in vreun lexicon de specialitate, fiind (re)cunoscuti numai de impatimiti, carora contemporanii le zic fara mila ciudati. In perioada maximei creativitati, cvintetul a cantat rock progresiv in toata puterea cuvantului, ba chiar a contribuit decisiv la impunerea genului in constiinta publica, alaturi de grupuri ca Pink Floyd, Yes, King Crimson, Emerson, Lake & Palmer, Jethro Tull etc. Ce-a urmat cand au ramas in patru, apoi in trei, e prelungirea unui festin ale carui ramasite reconditionate s-au vandut amatorilor inconstienti ori novicilor inca lipsiti de educatie.
Genesis i-a avut in componenta pe Peter Gabriel, Anthony Phillips, John Mayhew, Tony Banks, Phil Collins, Steve Hackett, Mike Rutherford si altii, fiecare dintre ei fiind un artist polivalent, capabil sa cante la mai multe instrumente, sa se exprime si altfel decat pe-o scena in- or outdoor. Inceputul anilor 1970 consemneaza varful de referinta al rockului, cand valoarea se imbina cu inovatia, fara sa uite traditia. N-a fost ceva specific britanic, fiindca si la noi, bunaoara, se nasteau minunatii precum cele semnate de Olimpic 64 & Dorin Liviu Zaharia, Phoenix ori Sfinx. Genesis deschide seria personala cu Nursery Crime, 1971, continua cu Foxtrot, 1972, urca ametitor cu Selling England by the Pound, 1973 si culmineaza cu The Lamb Lies Down on Broadway, 1974 (considerat de multi un pisc de neatins). Impreuna cu primele doua (From Genesis to Revelation, 1969, Trespass, 1970) si urmatoarele trei (A Trick of the Tail, 1976, Wind & Wurthering, 1976, …And Then There Were Three, 1978), cele patru discuri sunt incluse in lista de baza a oricarui rocker cu pretentii serioase.
Rezultatul, specific nu numai „firmei“ Genesis, este ca faima deceniului progresiv s-a rasfrant benefic si peste deceniile cand, sub directia lui Phil Collins, era evident ca muzica devenise convenabil comerciala. Vanzarile nu contenesc nici in prezent. Cea mai recenta aparitie este lansarea pe Blu-Ray Audio a capodoperei Selling England… (Virgin, 2014). Motiv sa redeschid cutia in care zaceau de ceva timp LP-urile accesibile pe SACD, remasterizate surround cu multa pricepere de Nick Davis, sunetist care intelege cum functioneaza sistemul.
Discul contine exact munca lui Davis, la rezolutie 24/96, stereo si 5.1. Pure music, scrie drept reclama pe orice coperta de blu-ray audio. In cazul dat chiar este!