In fruntea lor sar in ochi numele directorului Teatrului Mariinski, dirijorul Valeri Gergiev, Erou al Muncii, si a doi dintre apropiatii sai, binecunoscuti si ei pentru activitatea de propaganda in favoarea politicii presedintelui Putin, altistul de renume international Yuri Bashmet si pianistul Denis Matsuev. Li se adauga doi violonisti cunoscuti, Victor Spivakov si S.B. Stadler, si o serie intreaga de directori ai unor institutii muzicale de la Moscova si St. Petersburg, intre care G. Belonovici, directorul Muzeului de stat „P.I. Ceaikovsky“, M.A. Brizgalov, director al Muzeului Central de Stat „Mihail Glinka“, F.P. Lips, profesor, si G.V. Maiarovskaia, rector al Academiei de Muzica Gnesin, A.C. Sokolov, rectorul Conservatorului de stat „P.I. Ceaikovski“, din Moscova, V.G. Urin, directorul general al Operei Bolshoi, O.C. Homova, directoare a Capelei Academice de Stat din St. Petersburg.
Mai interesante sunt comentariile publicate pe forumul ziarului „Izvestia“, incepand cu acela al unui pianist, Iuri Rozum, ce figureaza si el pe lista semnatarilor. Rozum a reactionat imediat, postand pe forum: „Este prima data cand vad aceasta scrisoare si nimeni nu mi-a cerut consimtamantul“.
Pianistul, nascut in 1954, este mai putin cunoscut publicului larg si a traversat vremurile socialismului biruitor mai putin glorios decat Gergiev sau Bashmet. In 1975, castigator al competitiei de selectie pentru a participa la Concursul International „Regina Elisabeta“ de la Bruxelles, i s-a interzis din motive politice plecarea si a fost recrutat imediat in armata, timp de un an si jumatate in imposibilitatea de a se apropia de un pian. O tehnica binecunoscuta de „represalii“, pe care au suferit-o si alti tineri artisti sovietici. Reintrat in circuitul muzical gratie perestroikai, „recuperat“ ulterior, in anii Putin, cand a fost distins de presedinte, in 2001, cu titlul de „Artist al Poporului“, Iuri Rozum nu pare sa fie dintre cei care regreta dezintegrarea Uniunii Sovietice sau condamna perestroika gorbacioviana. In 2005 el era chiar solistul emblema al perestroikai, participand la Berlin la un concert aniversar, la implinirea a 20 de ani de la lansarea noii politici a lui Mihail Gorbaciov.
S-ar putea spune ca aceasta viziune asupra evolutiilor politice din Rusia il separa radical pe pianist de ideile dirijorului Valeri Gergiev, ce ar putea fi definit ca un oligarh ideologic, mercenar, atasat si profitor al Kremlinului. Gergiev, om de casa al presedintelui rus, nu pridideste sa-i laude intelepciunea si o facea inca odata, zilele trecute, intr-un relativ lung interviu acordat saptamanalului „Argumenti i facti“. Cu acea ocazie, el dadea curs si unui mai putin asteptat, dat fiind angajamentele sale curente, anti-occidentalism funciar, sustinand ca ar fi spus la diverse conferinte de presa in Germania, Anglia si Statele Unite ca in Europa „nu sunt mai putine probleme decat in Rusia“, ca ii este clar ca, „in esenta“, Statele Unite au aceleasi probleme ca si rusii etc. Dupa spusele lui, de blamat pentru situatia in care se afla astazi Rusia ar fi cei vinovati de „colapsul Uniunii Sovietice, greselile, lenea, lipsa de viziune, decrepitudinea si reprezentarea dogmatica a lumii demonstrate de conducerea sovietica“; in epoca lui Gorbaciov, se subintelege, si in contrast, sugerat, cu aceea a lui Vladimir Putin. Iar colac peste pupaza, Valeri Gergiev se declara convins ca „Rusia in nici un caz nu poate deveni o tara agresoare“…
Este greu de crezut ca directorul de la Mariinski este o simpla victima a propagandei de tip stalinist ce impanzeste presa culturala rusa de astazi, mergandu-se pana la a se afirma ca referendumul separatist din Crimeea ar avea precedente istorice viabile, „democratice“, cum ar fi fost referendumurile prin care Uniunea Sovietica a anexat, sub Stalin, statele Baltice („Gazeta Kultura“ din 5 martie; sic!)
Altfel, e adevarat, Valeri Gergiev nu este un muzician original in demersul sau intelectual, partizan, si se pot gasi destule precedente in istoria contemporana. Dupa cum este dreptul oricui de a-i admira si exalta talentul dirijoral „exceptional“. Personal, prefer, din scoala cu origini sovietice, alti dirijori contemporani lui, ca Mariss Jansons sau Paavo Järvi… In ce-l priveste, ma simt astazi mai aproape de felul in care il aprecia Sviatoslav Richter, intr-o nota din carnetele sale, in 1993, atunci cand scria: „Seful de orchestra pe care toata lumea il tamaiaza si a carui celebritate planeaza literalmente in aerul universului muzical rus nu-mi place absolut deloc. Sub directia sa, orchestra canta impecabil, dar fara cea mai mica expresie. Nici un sentiment; nici o dragoste pentru lucrarea cantata… Dezolant!“.