„Ea are ochii incercuiti de gherute./ Ea are ochii incercuiti de tepi foarte dulci,/ Incat iti vine s-o legi si s-o culci/ intr-un pat cu mamarute.// Ea e salbatica si-i mereu gata-gata sa sara/ si sa muste si-i gata-gata sa adoarma la mijlocul sariturii./ Ea are capcane cu miere in jurul gurii,/ incat iti vine sa tragi peste ea cearsaful padurii./ Ea este verde si amara.// Ea este foarte blanda, foarte frumoasa si foarte periculoasa,/ Cetateni, n-o lasati sa iasa din casa!“.
In Levantul lui Mircea Cartarescu, an 1990, in Cantul al unsprezecelea citim versurile ce urmeaza: „Dar incremeniti ramase si Iaurta si Languedoc:/ Caci in jur da mese-ntinse pline da a lumii blaga,/ Tave cu fripturi, banane in ciorchini, maslini si braga,/ Grele cupe cu cotnaruri, cozonaci cu coji da zahar,/ ?ed boiarii-n hainuri scumpe, sade mahar langa mahar,/ Insa toti sunt ca de abur, incat poti vedea prin ei/ Largi spatarele la scaun, inflorate-n lemn de tei./ Toti se rad, vorbeste-ntruna si inchina des paharul,/ Dara insa nici un sunet nu intuneca clestarul/ Linistei desavarsite. Baiadere misca fese/ Stravezie, rod ciolane stravezie pre subt mese/ Stravezii zavozi; taganii pa vioara trage-arcusul,/ Dara parca-ar trage vata preste strunele cu plusul…/ – Vraja e,-ngana Manoli./ – Nu, prietine, nu-i vraja./ Ce-i Puterea decat ceata, ce-i Marirea decat coaja/ Unui frupt ce niciodata miezul nu-i va banui,/ Caci e miezul lumii estii globul dulcii poesii“.
Sunt doi mari poeti aici, Muresan si Cartarescu, Cartarescu si Muresan; si doua viziuni radical diferite asupra poeziei. Iar interiorul fiecarei viziuni poetice poate fi mai bine vizitat cu ajutorul unui al treilea mare poet. L-ati recunoscut, deja, pe Nichita Stanescu.
In versurile lui Muresan era si foarte simplu sa-l recunoastem, caci poetul „optzecist“ scrie aici o poezie de dragoste exact in maniera stanesciana, si chiar cu ritualul, cu scenariul, cu personajul feminin temperamentos al acestuia, cu „salbaticia“ ce va fi pana la urma supusa, cu mai toate imaginile, gesturile si gingasiile din erotica marelui predecesor. La Muresan, vedem un Nichita Stanescu, asa zicand, in stare naturala si la scara de unu pe unu. Poetul din alta generatie isi scoate o imaginara palarie in fata unui maestru pe care il recunoaste si il onoreaza. Nici un accent ironic ori element parodic nu intra in compozitia sau in tonalitatea acestui omagiu. Daca sesizam totusi aici o dulce ironie, ea e parte a scenariului erotic stanescian, cu femeia „salbatica“ vazuta prin ochii barbatului „rutinat“. Muresan e un poet modernist pur, care nu-si amesteca versurile vizionare cu vizionarismul altora. Pentru el, lumile poetice sunt diferite si ele trebuie sa ramana asa. Astfel ca, pentru a-l omagia pe Nichita Stanescu, Ion Muresan a facut un fel de fandare in afara viziunii si manierei lui: sau o deplasare in lateral, urmata de revenirea la axa proprie. In cartea Alcool am numarat sase asemenea fandari (Stanescu, Sorescu, Dimov, Brumaru, Angela Marinescu, Ileana Malancioiu) si am identificat „negocieri“ poetice mai profunde cu Blaga si Eminescu.
Iar paralela intre Muresan si Cartarescu este, pentru mine, foarte interesanta. Caci in intreg Levantul si explicit, cvasididactic, in Cantul al saptelea, si Cartarescu scria ca Eminescu, ca Arghezi, ca Ion Barbu, ca Bacovia, ca Blaga, ca Nichita Stanescu si ca… Mircea Cartarescu. Lectia despre poezia altora si cursul de poetici sunt in cantul al saptelea foarte clare, ca si la Ion Muresan. Dar acest curs despre poezie va ramane, precum la Muresan, in afara viziunii proprii? Va insemna el o suita de alteritati si un element tare, incasabil, exogen? Nu – pentru ca, spre deosebire de Muresan, Cartarescu este un postmodern. Imaginatia lui poetica este fabuloasa, de un romantism inalt si totodata opulent, dar el, recunoscand poezia mare ori mica a altora, a inclus-o, in Levantul, intr-o naratiune lirico-epica personala. Citeaza, parafrazeaza, parodiaza, pastiseaza, ironizeaza, face cu ochiul cititorului cultivat, ii arata cu degetul un maestru sau un versificator de o mare expresivitate involuntara. De aceea, specific pentru poezia lui Cartarescu nu e cantul al saptelea, unde cursul tinut este prea transparent pentru un postmodern, de o puritate demonstrativ-discursiva, ci, bunaoara, fragmentul din cantul al unsprezecelea pe care l-am citat. Avem in el de toate, pentru cititori naivi si pentru critici sofisticati: muntenisme cu da, o masa halucinant de bogata, in contextul ceausismului tarziu (o fi un reflex al banchetului „sardanapalic“ de la Onesti, evocat de Cartarescu intr-un articol?), Bolintineanu si Eminescu. Iar intre ei, aproape insesizabil in aceasta arteziana colorata, Nichita Stanescu, cu leii lui stravezii si nenascutii caini, parodiat delicios: „Baiadere misca fese/ Stravezie, rod ciolane stravezie pre subt mese/ Stravezii zavozi“.
Punct?