Atunci i s-a aprins un beculet in cap si a simtit ca subiectul nu e doar cinematografic, dar poate intra in mai multe rame permitandu-i sa se joace cu ideea de reconstituire cinematografica a unui eveniment real. Si-a dat atunci seama ca misterul jafului infaptuit de banda Ioanid, pe care nici macar documentaristul Solomon nu se hazardase sa-l explice, ci doar sa sugereze mai multe piste, ar fi inmugurit mai bine intr-un film de fictiune. S-a apucat de scris si Alice in Tara Tovarasilor a castigat primul la concursul CNC din 2007. Pe urma proiectul a stat cativa ani pe bara pentru ca nu s-a strans toata finantarea, iar cand Bobby Paunescu a fondat Mandragora Movies, a coborat de pe bara. Ideea de a filma in engleza nu exista initial, dar vazand acum filmul poti sa o pui linistit langa celelalte conventii pe care le impleteste Closer to the Moon.
Inainte de toate, titlul e foarte bun. E de mirare ca filmul a putut intra in salile romanesti fara niste cuvinte in romana care sa strice efectul, de genul Closer to the Moon – Jaful secolului. Ce are luna cu jaful Nae Caranfil a explicat cu cateva pagini in urma. In 1959 spatiul cosmic se deschidea tot mai mult, iar luna devenea ultima frontiera. Plecand de la faptul ca unul din membrii bandei, Paul Ioanid, participase la programul spatial secret al URSS din partea Romaniei, Nae Caranfil face din luna metafora inocentei pierdute si o figureaza mare cat o portocala albastra in scena cea mai importanta, cand eroii decid sa atace masina bancii. Aceasta scena furnizeaza si motivul jafului – cel gandit de Nae Caranfil. Prezenta acestei metafore poetice ii permite cineastului sa echilibreze, daca nu sa dezamorsese complet, asteptarile spectatorilor care ar dori sa li le spuna clar ce s-a intamplat – adevarul si numai adevarul. Luna, asa de carton cum poate parea (depinde cum vrei s-o vezi, daca vrei un film veridic ea poate parea reala, desi e facuta pe calculator), rimeaza cu rama fictiunii cinematografice. Culmea indraznelii lui Caranfil e sa pretinda ca pana si jaful propriu-zis s-a desfasurat sub pretextul unei filmari, adica sub pretextul fictiunii, aceasta punere in oglinda facand ca realitatea si fictiunea sa se topeasca una intr-alta.
Filmul a stat mai mult decat era normal in montaj pentru ca producatorul american, Michael Fitzgerald (care a finantat partea romana), n-a fost de acord cu varianta pe care o dorea Nae Caranfil. Pana la urma, cineastul a modificat montajul gasind o alta varianta de structurare pe capitole, iar reprezentantul fiorosului sistem hollywoodian a fost de acord. Aceasta structura functioneaza, dar personajele nu sunt atat de bine conturate, cu exceptia lui Alice (interpretata de vedeta americana Vera Farmiga) si a lui Virgil (Harry Lloyd, care cica e stra-stra-stra…nepotul lui Charles Dickens). Alice e echivalentul cinematografic al Monicai Sevianu (toate persoanele reale apar in film sub alte nume), in vreme ce Virgil e cu totul fictional, fiind prototipul martorului care parcurge el insusi un proces de maturizare/dezvrajire. Din chelner, Virgil ajunge operatorul reconstituirii cinematografice a jafului, indragostindu-se – cum se intampla la cinema – de eroina principala).
Desi vorbit in engleza si interpretat in linia intai de actori englezi si americani…
…Closer to the Moon nu e film hollywoodian, dupa cum nu e – din aceleasi motive, nici cu totul romanesc. E mai degraba din luna, adica din fictiunea cea mai pura, din zona unde nu mai conteaza natia si limba. In mod incredibil, filmul nu se desavarseste decat dupa genericul de final, care reia in varianta concentrata ce ai vazut pe parcursul a aproape doua ore, numai ca personajele sunt „interpretate“ acum de persoanele reale – in reconstituirea in scop „educativ“-propagandistic realizata in 1960. Nu stiu cum a reactionat publicul american care a vazut filmul in avanpremiera la Festivalul Making Waves de la New York, dar chiar si pentru noi, care stim reconstituirea lui Virgil Calotescu, momentul final e ca echilibrarea emisferelor cerebrale (!). Cele cateva minute contrabalanseaza fictiunea de aproape doua ore, provocandu-i spectatorului un mic soc electric: dupa atata fictiune, luna albastra si comedie bufa, esti indemnat sa crezi ca realitatea nu a fost totusi prea departe. Personajele seamana uluitor de bine cu persoanele reale, unele cadre par aidoma „realitatii“ reconstituirii s.a.m.d. Ca si cum stanga si dreapta oglinzii s-ar fi amestecat, luna si realitatea devenind in egala masura departe si aproape.