iunie la Timisoara, cu trupa de teatru la Festivalul Saltimbancilor. La ora 16.00 jucaseram intr-una dintre piete scene din Omul descompus de Matei Visniec, dup-aia eu am intrat sa ma schimb in toaleta Teatrului National, unde am dat peste Maia Morgenstern care se spala pe maini si i-am cerut autograf pe agenda mea (era inainte de episodul „mama lui Iisus“ si de toate celelalte episoade ale epopeei Maia), dup-aia am umblat putin aiurea pe strazi, unde-am dat peste proaspat infiintata trupa Omul cu sobolani, de la care am cerut autograf pe agenda mea, dupa care nu mai stiu exact ce-am facut, dar stiu precis ca am reusit sa prindem bis-ul cu „Basul si cu toba mare“ de la Vita de Vie. Eram in primul rand, in cateva secunde a inceput un pogo monstruos, toata piata din fata teatrului sarea si se-mpingea cu o veselie lipsita de griji, saream si noi, pana cand cineva mi-a dat un cot in spate si mi-au sarit ochelarii de pe nas. Strabism, vad 30 la suta cu stangul, 130 cu dreptul (pare incredibil, dar asa mi-a spus odata un oculist). Basul a tacut, baietii au plecat de pe scena, lumea a disparut rapid din piata, lasand in urma pahare de plastic calcate-n picioare, pachete de tigari si cam atat. O ora intreaga am inspectat cu Cristina fiecare placa de pavaj din piata, n-am gasit nici macar un brat de ochelari, nici macar un ciob mic de tot. Port ochelari de la 2 ani. Daca mi-i iei, e ca si cum m-ai lasa fara casa. Restul serii l-am petrecut la o petrecere unde, ca sa scap de tristete, m-am aruncat in piscina imbracata. Ceea ce a amplificat tristetea, pentru ca hainele se usuca greu in noptile de iunie si ti se face repede foarte frig. Am plecat spre Iasi a doua zi cu trenul foamei, n-aveam locuri, stateam toti cu fundul pe rucsaci, sprijiniti de usile compartimentelor. Eu ma gandeam ce-o sa le zic alor mei ca s-a intamplat cu ochelarii. Saptamana viitoare o sa moderez un eveniment la care e invitat Adrian Despot. O sa pot, in sfarsit, sa-i povestesc toate astea.