– Fragment –
Acum isi da seama ca, cu cat incearca sa se revolte, cu atat gandul la ea il persecuta, milimetric, in orice moment al zilei, orice lucru persoana situatie lectura amintire il conduce fulgerator la ea prin repere intortocheate si maligne. Un soi de arsura interioara in zona gurii sau a stomacului, in sus catre stern, o tensiune imobila si dureroasa a intregii fiinte, ca atunci cand dintr-un moment intr-altul se poate petrece un lucru inspaimantator si ramai incovoiat in spasm, neliniste, teroare, umilinta, nevoie disperata, slabiciune, dorinta, boala, amestecate impreuna ca sa formeze un intreg, o patimire totala si compacta. Si sa inteleaga ca povestea e ridicola, stupida si distructiva, ca e capcana clasica in care nimeresc mitocanii de provincie, ca oricine l-ar fi luat drept imbecil si ca de aceea nu poate astepta de la nimeni nici o consolare, ajutor sau mila, consolare si ajutor pot veni numai si numai de la ea, insa ei nici ca-i pasa, nu din rautate sau placerea de-a provoca suferinta, ci pentru ca el nu-i decat un client oarecare pentru ea, de altfel, de unde sa stie Laide ca Antonio e indragostit? Nici nu-i poate trece prin minte, un barbat dintr-un mediu atat de diferit, un barbat de aproape cincizeci de ani. Iar ceilalti? Mama, prietenii? E dezastru dac-ar sti. Si totusi, poti fi copil si la cincizeci de ani, slab, ratacit si inspaimantat aidoma copilului pierdut in bezna padurii. Ingrijorarea, setea, frica, nauceala, gelozia, nerabdarea, disperarea. Dragostea!
Captiv intr-o iubire falsa si anapoda, creierul nu-i mai apartine, Laide a intrat inauntru-i si i-l soarbe. In cel mai ascuns meandru al creierului, in orice tainita si ascunzis subteran in care ar incerca sa se piteasca in cautarea unei clipe de ragaz, acolo in adanc, o gasea totdeauna pe ea, care nici nu-l priveste nici nu-l baga-n seama, care chicoteste la bratul unui tinerel, care danseaza dansuri impudice manuita in toate partile trupului de partenerul lasciv si viclean, care se dezbraca dinaintea contabilului Fumaroli cunoscut cu un minut inainte, nenorocire, peste tot ea, tronand cu salbaticie in creierul lui, care din creierul lui ii priveste pe ceilalti, le telefoneaza altora, se giugiuleste cu altii, face amor cu altii, intra, iese, pleaca totdeauna intr-o agitatie frenetica la gramada ei de treburi personale si afaceri misterioase.
Si tot ceea ce nu era ea, care n-o privea pe ea, tot restul lumii, lucrul, arta, familia, prietenii, muntii, celelalte femei si mii si mii de alte femei foarte frumoase, ba chiar mult mai frumoase si mai senzuale decat ea, de ele nu-i mai pasa, sa se-aleaga praful, acea suferinta insuportabila doar ea, Laide, putea s-o vindece si nu era macar nevoie sa se lase posedata ori sa fie deosebit de amabila, era de-ajuns sa fie cu el, alaturi de el, sa-i vorbeasca si macar din obligatie sa tina cont de existenta lui fie si pentru cateva minute, doar in aceste foarte scurte pauze petrecute din cand in cand care durau cat o rasuflare, numai atunci isi afla linistea. Arsura din dreptul sternului contenea, Antonio se regasea pe sine, interesul lui pentru viata si munca incepea din nou sa aiba un sens, universul poetic caruia ii dedicase viata incepea din nou sa-si reverse stravechea-i vraja si o indescriptibila bucurie se raspandea in intreaga-i fiinta. Stia, este adevarat, ca peste putin ea o sa plece si aproape indata il va macina din nou nefericirea, stia ca dupa aceea va fi si mai rau, nu conteaza, senzatia de eliberare era totala si atat de minunata incat pentru moment nu se mai gandea la altceva.
Si nu ca Laide i-ar fi procurat voluptati deosebite. (…)
Nu. Pe Antonio posesia fizica il interesa relativ putin. Daca, de pilda, o boala ar fi constrans-o sa nu mai faca dragoste, el ar fi fost in fond fericit. (…)
Nu. El o iubea pentru ea insasi, pentru ceea ce reprezenta ca femeie, ca aiureli, ca tinerete, ca prospetime populara, ca viclenie, ca nerusinare, ca sfidare, ca libertate, ca mister. Era simbolul unei lumi plebee, nocturna, vesela, vicioasa, demential de activa si sigura pe ea care fremata de viata nesatioasa in jurul plictiselii si respectabilitatii burgheze. Era necunoscutul, aventura, floarea stravechii cetati ivita in curtea unei vechi case rau famate printre amintirile, legendele, pacatele, umbrele si secretele orasului Milano. Si chiar daca multi au calcat peste ea, era inca proaspata, placuta si parfumata.
I-ar fi de-ajuns – se gandea – ca Laide sa devina putin a lui, sa traiasca putin pentru el, gandul de-a putea intra ca personaj in existenta acestei fetite si a deveni ceva important pentru ea era obsesia lui. Ar fi fost mai mandru decat daca o preafrumoasa si atotputernica regina, mai mandru decat daca Marilyn Monroe i-ar fi cazut la picioare nebuna de dragoste. (…)
Nu era o infatuare carnala, era o vraja mai adanca, de parca un destin nou, la care nu se gandise, il chemase pe el, Antonio, tarandu-l progresiv, cu o violenta irezistibila, catre un maine necunoscut si tenebros. Iar situatia, privita din toate partile, nu lasa sa se intrevada vreo cale de iesire. Nu-l puteau astepta decat furie, umilinte, gelozie si suferinte fara capat.
Intelegea chiar ca a o convinge sa traiasca impreuna cu el, sa intemeieze un menaj comun ar fi fost o nebunie. El s-ar fi acoperit de ridicol, iar ea, dupa nici o saptamana, ar fi inceput sa muste fraiele. Cu obiceiurile acelea! Si aproape treizeci de ani diferenta de varsta!