Alaturi de autor, la lansare au fost prezenti Oltita Cintec, critic de teatru, Nicoleta Munteanu, profesor de limba si literatura romana la Colegiul National Iasi, si scriitorul Lucian Dan Teodorovici. Prezentarea romanului a fost urmata de un dialog cu publicul si redactorii revistei „Alecart“.
„Este o carte de care m-am atasat enorm in copilaria mea, pentru ca am citit-o atunci, intr-o prima varianta; mi-a marcat copilaria. Dupa ce am citit-o, am inceput sa numar de cate ori ma dau cu sania intr-o iarna si am incercat sa-mi depasesc recordul iarna de iarna. Iar anul trecut, cand am vrut sa ma simt din nou copil, m-am indreptat inca o data spre carte si am avut o surpriza extraordinara, pentru ca acum am putut-o citi cu ochii unui matur si am vazut cat de mult functioneaza la nivelul asta“, a marturisit scriitorul Lucian Dan Teodorovici. Acesta a adaugat ca romanul nu este doar o carte pentru „copiii maturi“, pe care-i poate fascina, dar si pentru adulti, „care o pot intelege pe planul ei secund“.
Criticul de teatru Oltita Cintec a explicat ca Mircea Diaconu joaca ca scriitor un rol, devine o voce prin scris, care, prin intermediul unui personaj-copil, prezinta intamplari de viata, de istorie, „o pagina dramatica din istoria Romaniei, aceea a anilor ’50“. Prin cartile sale, acesta se inscrie intr-o lista de actori care au cochetat si cu poezia sau proza, cum a fost Emil Botta sau cum sunt Mircea Albulescu, Horatiu Malaele si altii. „Cartea te face sa te simti foarte bine ca lector. Mie mi-a amintit foarte mult de copilaria mea la bunici. Este bine scrisa si are mult umor, actiunea fiind dezvoltata si sustinuta dupa toate regulile unei naratiuni solid construite si tinute cu o mana de scriitor foarte sigura pe ea“, a adaugat Oltita Cintec.
„Iertati-ma, va stric toata regia“, a intervenit actorul Emil Coseru, dornic sa citeasca un pasaj din cartea fostului sau coleg de camin: „Luna a ajuns in dreptul ferestrei si parca e mai mare. Nu ma insel, acum e cat geamul, simt iar viermele in cap, dar nu ma supara decat ca lumina creste si mi se aprind ochii. E un fel de dor de orice. Luna s-a umflat cat fereastra si vrea sa intre inauntru, peretii s-au crapat si ciorile intra in salon. S-au asezat pe becul orb si-l ciugulesc. Petecul de matase roz din palma a luat foc, apoi am luat si eu foc, florile de pe pijamaua mea miros a trandafiri. Cred ca am inceput sa tip, dar nu de durere, ma supara ca tata sta in frig, iar eu nu pot sa ma misc, sa alerg prin zapada, sa ma sting, si daca Alexandra n-ar fi avut camasa roz, nu s-ar fi intamplat nimic“.
Profesorul Nicoleta Munteanu a recunoscut ca nu a reusit sa plaseze romanul lui Mircea Diaconu intr-un context stilistic, „ceea ce cred ca este extraordinar pentru o carte, sa nu reusesti sa raportezi scriitura unui autor la alti autori“. A adaugat insa ca pe parcursul lecturii i s-au perindat prin minte J.D. Salinger si William Faulkner, iar din literatura romana – Marin Preda, in ceea ce priveste relatia dintre tata si fiu, si ceva din stilul Simonei Popescu, din Exuvii. Nicoleta Munteanu a precizat ca romanul se defineste in primul rand prin vocea narativa, care este asumata de perspectiva inocenta a unui copil care, treptat, se confrunta cu ce inseamna realitatea, una tulburatoare. „Romanul nu se desfasoara din punct de vedere epic pe orizontala, ci mai degraba intr-o spirala, intr-o suita de volute care devin din ce in ce mai largi, si finalul acestuia ne obliga sa recream franturile narative din cele nu foarte multe pagini care il constituie, din perspectiva unui rol mai larg decat acela care pare ca se insinueaza treptat in existenta copilului-narator“, a explicat aceasta.
„Meseria de actor e ca o masina de tocat“
Actorul si scriitorul Mircea Diaconu a recunoscut ca e un miracol ca parte din filmele romanesti vechi s-au relansat, sunt vazute si gustate de generatiile mai noi si au un succes pe care nu-l banuia nimeni, bucurandu-se ca si carti vechi incep sa conteze din nou, printre care si cartea sa, La noi, cand vine iarna. „M-am intalnit zilele acestea, azi la Iasi, ieri la Gura Humorului, cu oameni care mi-au dat putere sa revin si sa scriu mai departe“, a spus autorul, promitand ca aceasta putere il va ajuta sa scrie alte doua povestiri cu acelasi personaj, in urmatoarea protagonistul avand 16-17 ani, iar in ultima fiind la maturitate. „Pun mare nadejde sa le fac intr-un timp cat mai scurt si sa vi le ofer, daca ma imbratisati asta seara.“
Autorul le-a povestit celor prezenti cum s-a apucat de scris, spunand ca pana la o varsta nu scrisese nici un rand, insa „la un moment dat am simtit cat de rece si de urata este viata; dincolo de aceasta pasiune profesionala (n.r.: teatrul), simteam raceala acelei realitati; si ajungeam acasa intr-o camaruta de serviciu, de un metru pe doi metri, cu un pat pliant si o masuta si-o chiuveta, fara toaleta, toaleta era pe strada, la 100 de metri, un veceu public. Si ajungeam acasa cu lucruri urate in mine. Si la un moment dat am avut un creion si am scris trei, patru randuri, ca o descarcare nervoasa. M-am simtit foarte bine si am adormit linistit“. Mircea Diaconu a descoperit astfel ca aceasta era calea pentru a se calma, scriind cateva randuri noaptea, cand ajungea acasa. A marturisit ca si acum, in ziua de azi, se simte mult mai bine dupa ce scrie, scapand de enervari si acumulari.
„Meseria de actor e ca o masina de tocat, in care cineva te infunda, te indeasa, te toaca si te scoate pe partea cealalta mereu in alta forma“, a marturisit Mircea Diaconu, spunand ca in zeci de ani de filme, navete, munca si nopti nedormite, in fiecare concediu medical a scris cate o carte, „carti mici, cat un concediu medical“. A mai precizat ca vorbele sunt putine pentru ca scrie pentru prieteni, „si nu pot sa-i chinui cu vorbe multe, cu carti lungi“. „Aceasta carte, de exemplu, am scris-o in timpul unui concediu medical ideal. A fost o hepatita, sapte luni concediu, fara sa te doara nimic, o minune.“
Galerie foto
