George Rosu va conduce lumea daca va avea destula pasta
George Rosu este un tanar „desenator cu pixul“ care a facut armata. Nu doar ca deseneaza, dar si scrie despre ceea ce deseneaza. Nu doar ca deseneaza si scrie despre asta, dar o si face cu rapiditatea unui soldat fruntas. Si o face bine.
Razvan Chiruta
Pe pagina sa de Facebook posteaza uneori cate doua lucrari pe zi care primesc, nu exagerez, sute de like-uri odata. Pentru ca ii place sa deseneze si sa scrie, pentru ca o face repede si bine, George Rosu e, chiar daca nu ati auzit inca de el, celebru. Desenele sale au atata ironie si atat umor, incat jurnalistii care i-au luat pana acum interviuri au simtit nevoia sa se straduiasca sa-i puna lui George Rosu intrebari cat mai destepte. Si, eventual, amuzante. Cum nu vreau sa fac la fel, eu nu voi dezvalui in continuare intrebarile mele, ci doar raspunsurile „desenatorului cu pixul“ despre viata si opera sa. La final ramane sa decideti dumneavoastra daca si intrebarile mele au fost suficient de destepte. Ca raspunsurile lui George Rosu nu au cum sa nu va placa.
Primul desen
Habar n-am cand am desenat pentru prima data sau ce era. Imi aduc aminte de niste desene din primele clase de scoala: niste oameni in trening la inviorare, un urs slab in caietul de Stiintele naturii sau cum se numea materia, pentru care am fost facut de ras in fata clasei. Am avut o invatatoare profesionista… Am povestit intr-un interviu ca singurul meu desen care i-a placut mamei a fost unul cu Greuceanu. Sper ca de atunci i-au mai placut si altele. Acela era din perioada cand invatam pentru examenul de admitere la liceu. Doar ca nu invatam. S-ar putea sa il mai aiba ea. Era un Greuceanu modernizat. Avea soarele si luna si sabia din poveste si ochelari de soare, camasa cu flori, blugi si slapi.
Arta implicata social? Pictura si text
Cred ca arta mea este mai putin implicata social decat pare. Sigur, sunt niste subiecte care ating zona sociala, dar nu e neaparat directia in care tin sa ma indrept. Ma intereseaza mai mult zona de povesti, inventate sau repovestite, filtrate, desfiintate, personale sau nu, si abia aici vine partea de implicare sociala. Plus ca arta din zilele noastre este oricum implicata social prin contextul in care apare cel mai des: in cazul meu pe Facebook.
Nu vad nici o diferenta intre ceea ce fac eu si asa-numita pictura. Daca as folosi culori de ulei si pensule pe panza si nu le-ai vedea pe internet, ci pe un perete intr-o galerie, ar fi oficial pictura? Ei bine, am facut asta si o mai fac din cand in cand. Sau doar fiindca au cuvinte nu pot fi pictura? Cred ca istoria artei se supara pe noi si ne contrazice. Libertatea pe care ti-o da arta tocmai in asta consta, in a nu te incadra, in a reinventa limitele, in a le muta. Desigur, trebuie sa faci asta cat mai responsabil si asumat cu putinta.
Textul a venit in desen din titlul pe care il puneam desenului. Nu stiu care a fost primul, dar imi amintesc titlul primei expozitii (asta era prin liceu, in 2000): „Antiprotest plastic spontan“. Titlurile erau, desigur, explicatia desenului. Apoi, cu timpul au devenit continuarea si completarea lui, ajungand sa ramana doar cuvinte pe post de desen.
Facebook plus injuraturi
Imi place sa le ghicesc oamenilor meseria, personalitatea. Asta e ramasita din Sherlock Holmes. Asa se intampla cand in copilarie citesti carti politiste in loc de Jules Verne sau prostioare cu elfi si vrajitori ochelaristi. Nu, nu imi plac oamenii atat de mult pe cat imi plac povestile lor. Imi place sa stiu inainte ce vor face si cum si de ce si imi place sa ghicesc asta. E un hobby, probabil.
Am fost, sa spunem, atentionat prieteneste ca unele desene nu sunt amuzante. Foarte bine, nici nu trebuie sa fie. Am fost injurat de cateva ori in comentarii pe Facebook. Asta de obicei se intampla la desenele care au una-alta despre religie, zei si biserica, personal coaching si prosteli din astea, daci, ingineri culturali, fotbal, yoga, fotografi de vulpi etc. Sunt percepute ca fiind hateriste. Scrat! Satira nu este ura. E doar satira.
Cine e dificil
In afara de Avon, care chiar a inteles ca nu fac graphic design, ci scriu ilustratii, e destul de dificil sa lucrez cu clienti care vor campanii de advertising. Nu e imposibil, dar cred ca sunt destui „creativi“ in „industrie“ incat sa pot sa stau linistit sa desenez pisici care danseaza (ghilimelele sunt pentru sarcasm, pe care nu il explic aici, de unde si latura mea de rebel ?).
Armata, in doua caiete
Nu am incercat sa scap de armata. Eram mai curios in vremurile alea. In perioada aia faceam si fotografii. Am facut o expozitie foto in dormitorul companiei pentru care am primit ca rasplata sase zile de permisie. Nu as spune ca m-a influentat in mod serios armata. Nici la desen, nici la altceva. Am desenat destul de mult acolo. Aveam o valiza in care tineam desenele. Cand am plecat, le-am facut-o cadou. Am luat doar vreo doua caiete desenate.
Desenatorii cu pixul vor conduce lumea
Cand vor avea destul tupeu incat sa recunoasca un desen cu pixul ca fiind la fel de valoros ca unul cu tus si daca si numai daca vor apasa destul de tare si, desigur, daca vor avea destula pasta.
Asa se muta limitele
„Acuzat ca nu deseneaza de catre cei care deseneaza si ca nu scrie de catre cei care scriu, George Rosu insista ca da“, ne explica textul curatorial al unei expozitii pe care artistul brasovean a avut-o la Cluj. De ce insista George Rosu? Raspunsul e cat se poate de simplu. „Insist pentru ca nu am incotro. Asa se muta limitele“. De aia.
Expozitiile lui George Rosu
» „Notez ca sa nu uit“, noiembrie 2010, Brasov
» „Being George Rosu“, noiembrie 2012, Bucuresti
» „Barba albastra se va insura din nou“, februarie 2013, Bucuresti
» „Singurele mele griji“, septembrie – octombrie 2013, Cluj
» „George Rosu“, octombrie – noiembrie 2013, Brasov
» „Petrecere cu desene care ma vor face sa par fiu si mai increzut“,
octombrie – noiembrie 2013, Iasi
Galerie foto
