Daca n-ar fi tragica, situatia ar fi de-a dreptul comica: in hainele imparatului gol s-au imbracat, in ultimii ani, intelectuali onorabili, oameni inteligenti, cu notorietate si sustinere in politica propriilor profesii; nu, nu doar semianalfabeti cu gusturi indoielnice, bisnitari reformati sau sfertodocti cu aere, carora le poti scuza aproape tot si pe care ii poti acuza, fara regrete, ca sunt niste incapabili.
Adeseori m-am intrebat ce s-ar intampla cu tabelul periodic al elementelor – Tabelul lui Mendeleev – daca metalele ar concepe o revolta ca-n politica autohtona. „Noi ne dam demisia, de maine vrem sa fim gaze nobile!“. In ce partid ar intra domnul K, zis Potasiu, cum s-ar impaca aici cu domnul Ne, zis Neon?
Ar fi, cu siguranta, o aiureala generala. Toata natura, toate legile care ne guverneaza s-ar da peste cap. Vom manca neoane, iar bananele vor deveni ustensile perfecte de iluminat toaletele si bucatariile. Masele atomice, valentele, toate s-ar schimba. Am trai un soi de apocalipsa a simturilor si a gusturilor.
Aveam timp sa ma gandesc la chestia asta acum 20 de ani, cand aveam in fata, cateva zile pe saptamana, opera de arta a aranjarii elementelor chimice in natura. Astazi, am un trai inainte si-nca unul inapoi, ca sa constat ca imaginatia copilului de atunci e mult mai saraca decat viata. Nu stiu cine a zis-o, dar bine a mai spus-o: „Diferenta dintre fictiune si realitate consta in faptul ca fictiunea are logica sa“.
Politica ar trebui, in mintea mea poate ingusta, sa respecte legile naturii. Sa nu amestece lucruri incompatibile, sa nu provoace dezechilibre, sa nu genereze confuzii. Sa stii ce obtii, daca te apuci sa combini doua elemente sau, mai important, sa stii ce elemente sa NU combini, ca sa nu provoci accidente. Sa iti dai seama, in fapt, ca echilibrul lumii fizice este la fel de plapand si de discret ca acela al lumii mintii.
Cu gandurile astea ar trebui sa porneasca la drum orice om cu scoala, care intra in politica. Cu acestea si cu constientizarea riscurilor pe care trebuie sa si le asume atunci cand paseste dincolo de usa biologicului si a logicii elementare. Politica, desi izvoraste si se legitimeaza prin legaturile cu „cetatea“, are regulile sale. Treci in „Neverland“, joci dupa Constitutia taramului „de dincolo“. Nu uiti insa niciodata ca „afara“ sunt oamenii care ti-au dat branci in Olimp. Conteaza, cum s-ar spune, rezultatul, nu jocul de glezne: iar rezultatul trebuie sa se apropie, intotdeauna, de motivele pentru care ai intrat in hora asta.
Pot descrie, aproape in detaliu, cateva cazuri de oameni cu inteligenta peste medie, destepti in meseriile lor, buni manageri (oameni care si-au facut institutiile prospere), dar care s-au ratat politic. Nu am sa le dau numele. N-o fac din respect pentru domniile lor si pentru ceea ce reprezinta in continuare in comunitatile lor profesionale, dar si dintr-un soi de sfiala pe care o am in fata unor domni fata de care, pana la sentimentul de dezamagire, ma incearca o profunda gratitudine, umana si/sau profesionala, dupa caz.
Numitorul comun al acestora este naivitatea. Au intrat si s-au exprimat politic, crezand ca personalitatile si competentele lor sunt suficiente pentru a deveni oameni de succes in noua cariera. Au uitat ca, „dincolo“, jocul e cu totul altul; ca atunci cand te prinzi in hora acestei meserii, joci dupa regulile ei. S-au inselat si inca mai au o paguboasa naivitate, aceea ca sustinatorii lor sunt „prieteni“, iar cei care ii critica – „dusmani“. Au preluat, de fapt, ce e mai rau din zona pigmeilor din jurul lor: rasturnarea valorilor si amestecarea „crezurilor“, navigand dintr-un loc in altul.
Nu o ducem rau doar din cauza pinguinilor imbracati in costume negre, oameni buni. Ne e greu si pentru ca „ai nostri“, care puteau schimba ceva cu adevarat, si-au ratat momentele esentiale. Odata cu ei, ne-am impiedicat si noi.