Coltul de mamut local (Mammuthus columbi) a fost extras din pamant, tratat chimic si apoi studiat cu deliciu de paleontologii de la muzeul local, dar destinul acestuia urmeaza sa fie hotarat de proprietarul terenului. Dupa cum declara unul din responsabilii muzeului, sunt mari sanse ca ramasita fosilizata sa ajunga intr-o colectie particulara – sau, oricum, sa fie vanduta cuiva –, asa ca respectivii cercetatori erau incantati ca fusesera chemati la situl respectiv si mai ales ca li se daduse voie sa extraga coltul de mamut, sa-l trateze si sa-l conserve. Caci, conform legislatiei americane, proprietarul terenului face orice vrea cu istoricul colt gasit acolo: sa-l vanda, sa-l expuna la el acasa, sa-l doneze, sa-l transforme intr-un maner de cratita, ba chiar sa-l distruga. Ultima varianta ar fi una trista, dar legea e lege: detinatorul terenului e stapan absolut pe proprietatea lui, cu tot ce exista pe ea. Sau sub ea. Gaseste omul petrol? E petrolul lui. Gaseste aur – cum tocmai s-a intamplat cu un cuplu care a dat peste niste monede in valoare de aproximativ zece milioane de dolari? E aurul lui. Il topeste, il vinde, il da la saraci, nu conteaza. Il priveste. Daca e la om acasa, cine ce-a gasit a lui sa fie. Proprietatea e sfanta.
Dar ce se intampla in Romania (sau in Europa in general) daca, intamplator, un proprietar descopera pe terenul lui un colt de mamut? Sau, si mai bine, o comoara ascunsa de daci, romani, turci sau bunici? Si ce se intampla daca pe terenul proprietarului, unde el s-a obisnuit sa semene grau, porumb sau rapita, se descopera zacaminte aurifere, petrol ori, mai stii pacatul, gaze de sist? Pai, e simplu: cine ce-a gasit da la stat. Caci totul apartine statului. Daca, sa zicem, stra-strabunicii unui taran roman au ascuns o oala cu galbeni, ca sa nu ajunga pe mana… fanariotilor exploatatori, cum eram invatati pe vremuri la orele de istorie, iar taranul da peste ei cand isi sapa o pivnita noua, galbenii or sa ajunga in muzeele patriei noastre, spre mandria taranului, care va primi o recompensa si, probabil, o medalie, ca nu degeaba s-au chinuit ras-bunicii sa imbogateasca patrimoniul romanesc. Iar daca din aratura omului tasneste deodata petrolul sau gazul de sist, cu-atat mai bine tarii (nu neaparat si lui, omului): independenta energetica a poporului roman mai sporeste un pic, iar o companie straina va plati niste redevente statului pentru ca se-apuca sa rascoleasca pamantul omului in cauza.
Nu-i greu de observat diferenta esentiala in astfel de cazuri: in Statele Unite proprietatea individuala e sfanta, in Romania (dar si in Europa) proprietatea individuala e a poporului, adica a statului, adica a tuturor. Sau, pentru cazul particular al Romaniei, a celor care vor ciupi ceva de pe urma ei – mai putin proprietarul de drept.
Si totusi parca nu-i tocmai usor sa sustii neconditionat nici viziunea americana. Cel putin nu in spatiul autohton. Deocamdata guvernele Romaniei, asa corupte, indecise si slabe, cu trepadusii lor pofticiosi la spaga corporatista, n-au reusit sa acorde licente de exploatare la Rosia Montana, iar nou-nascuta afacere a gazelor de sist e deocamdata sursa de scandal – si tare mai cred ca puterea de azi va plati maine pentru scandalul de la Pungesti.
Cum ar fi stat insa lucrurile daca, sa zicem, drepturile de proprietate asupra avutiilor subterane ar fi apartinut exclusiv proprietarilor? Tot cazul Rosia Montana, cu intortocheatele miscari de sah ale taberelor de-acolo, ne da cel mai bun exemplu: multi, foarte multi proprietari din zona si-au vandut casele si terenurile corporatiei Rosia Montana Gold, la preturi cum pe piata imobiliara n-ar fi capatat niciodata. Unii chiar si-au construit pe pamanturile lor, altfel pustii, niste baraci numite pompos case, doar-doar vor primi un ban in plus de la RMGC pentru „constructie“. Fiindca lumea e plina de onestitate si civism ecologic doar pana la un punct. Pana la un pret. De multe ori nici nu trebuie sa cedeze toti, pana la ultimul. E de-ajuns s-o faca doi-trei, zece, douazeci. Incetul cu incetul. Asa s-au putut exploata gazele de sist in S.U.A. Asa a ajuns compania Chevron sa exploreze in Pungesti: pe un teren pe care primarul si l-a atribuit legal lui insusi, iar apoi l-a concesionat (cu pretul corect, banuiesc).
Asta e partea proasta in Romania: ca uneori statul trebuie sa isi apere cetatenii de ei insisi. Iar partea si mai proasta e ca n-o face aproape niciodata. Caci statul inseamna de fapt niste oameni politici – care au si ei un pret. Pretul corect, banuiesc.