Sa vedem un fragment, cu o ora de scoala a profesorului tanar si indragostit: „Calm, calm, fii calm, isi spuse intr-una din zilele urmatoare plimbandu-se printre banci, printre elevii aplecati peste caiete, peste schemele lectiilor de recapitulare trimestriala, calm, mult calm, repeta in gand, dictand apoi cu glas sonor, cadentat de ritmurile propriilor pasi, fraza de acum un an, de acum doi ani despre sentimentul patriotic in operele literare si descoperind uimit, atras, amanunte care niciodata nu-i retinusera atentia, puful auriu de pe gatul unei eleve, pata de cerneala ca o amprenta de pe cordeluta alteia, forma ciudata a statului Madagascar, colivia pioniereasca stinghera, aproape putrezita, atarnand in plopul din fata ferestrei. (…) Sa i se arate lui o fiinta care iubeste si nu-i pasa de asta. Care nu se teme si nu se uita cu privirea aceea ingenuncheata, bovina; care sa poata iesi si sa se duca nu mult, cativa metri mai incolo, sa se priveasca si sa spuna «da, domnule, uite-ma cum ma misc si vorbesc, cum m-am oprit langa dolofana asta care face literele ca niste margelute, scriind ca printre eroii de neuitat ai piesei se numara personajul mut Roman Grue reprezentand poporul»; care sa invete seninatatea, nu a turmei bascalioase si apatice, ci a fiintei. Trebuie sa fie posibil si asa.
Si inca pasind, prin ecoul maiestuos al frazei cu «tezaurul de simtaminte adanci din creatia populara», se-nchipui mergand spre Ioana drept, cu mana intinsa, spunandu-i: «Te iubesc. Fii linistita. Nu sufar. Sunt senin.» Se opri. Poate ca senzatia de lacrima o ai mai intai in gat“.
Sa luam putina distanta critica, pentru a face observatia ca proza lui Grosan alterna inca de la debut doua modalitati de constructie: una textualista si alta realista. Prima reparcurge realitatea ca pe o carte deschisa. Totul s-a scris deja. Diferitele epoci, curente si scoli au epuizat repertoriul tematic, astfel ca originalitatea absoluta nu mai este posibila. Obligat sa-si recunoasca acest epigonism involuntar, autorul postmodern si-l asuma. Se raporteaza fara complexe, dar si fara mari pretentii novatoare, la traditia culturala constituita. O actualizeaza prin citat si parafraza textuala, prin parodie si pastisa. Lumea lui este o uriasa Biblioteca: „Stam pe o carte. Asta e“, se spunea in Insula lui Ioan Grosan. Scriitorul postmodern nu face decat sa-i rasfoiasca filele.
Exista insa, intr-unele dintre cele mai bune pagini ale autorului „optzecist“, si o perspectiva epica mai traditionala. E aceea a realismului apt sa contureze, dupa criteriile verosimilitatii si conform unei estetici a mimesis-ului, o lume ce concureaza starea civila. O realitate fictionala mai inchegata si mai coerenta decat cea propriu-zisa, un univers in care se pot regasi freamatul existentei si „zonele profunde ale realitatii umane“.
In Marea amaraciune, prozatorul incearca si reuseste armonizarea celor doua perspective, plasand in miezul unei splendide povesti de dragoste spirala de hartie a textualismului. Sebastian si Ioana, cei doi colegi de cancelarie, se apropie tot mai mult unul de altul prin intermediul unui joc al ravaselor. Scriind pe biletele diferite mesaje, Sebastian observa ca nu face altceva decat sa pre-scrie realitatea. Prezentul scriptural se transforma, matematic, in viitorul lui cotidian. Tot ceea ce barbatul pune pe hartie ajunge sa se implineasca, cu o exactitate care mai intai il uimeste si apoi il face sa viseze pe spatii tot mai largi.
Pana la momentul de hybris al personajului, care se va lansa in pariuri de previziune tot mai riscante, scena de mai sus il infatiseaza intr-un moment de recul. Episodul intalnirii amoroase cu tanara si frumoasa profesoara de engleza nu s-a consumat, aceasta fugind de avansurile colegului sau. Care acum, printre elevii lui din banci aplecati peste caiete, viseaza la iubirea ce i se refuza.
Arta prozatorului este in totul remarcabila. Grosan surprinde, cu o desavarsita tehnica a detaliilor, profunda dezamagire a indragostitului fara speranta. De o parte sunt frazele golite de substanta si de viata, tocite de prea mult uz, intrate in desfasuratorul standard al lectiilor de limba si literatura romana: hiperbolele din versurile lui Tudor Arghezi, de pilda, ori viziunea edenica a poetului, sau personajul Roman Grue dintr-un alt text, reprezentand, fireste, poporul roman. De cealalta parte sta viata insasi, viata care ne-a fost data, unica si irepetabila, cu adevarat dramatica in asemenea momente in care vezi ca dragostea nu-ti este impartasita.
Tocmai fiindca profesorul de romana nu foloseste, cand se gandeste la Ioana, vorbe mari si sintagme gaunoase, simtim, la randul nostru, ca sentimentul lui „privat“ este unul autentic si intens. Literaturizarea ar fi cu totul inadecvata aici, „senzatia de lacrima o ai mai intai in gat“, nicidecum in efectele retorice utilizate cu dexteritate.