Poetul Emil Brumaru, nascut pe 25 decembrie, imi spunea ca si-a pus in gand: „Daca m-am nascut in ziua asta, trebuie sa fac o isprava in viata!“. Dvs. v-ati nascut in ajunul Craciunului. Va simtiti un om norocos?
Am un raport ciudat cu ziua asta. Fiind atata sarbatoare in jur, ziua mea nu a contat niciodata. Nu mi s-a parut niciodata ca e ziua mea, ci ca e o mare de sarbatori, printre care se mai intampla si asta. Era si un sentiment reconfortant, fiindca toti din jurul meu aveau petreceri, aveau bucurii, in toate casele. Pe de alta parte, pregatirile erau familiale, nimeni nu s-a deranjat pentru mine; mie mi-a placut lucrul asta. De ce sa stea acasa si sa munceasca pentru tine, poate nu au chef, poate-s obositi… Se facea oricum. Dar ca sa-mi imaginez ca asta ar fi o lumina in plus pentru mine, nu m-am gandit niciodata!
Deci nu v-ati hranit din povestea asta deloc.
Nu, eu m-am simtit chiar bine, fiindca nu erau pregatiri pentru ca venea ziua mea. Nu se facea pentru mine special, ceea ce era foarte bine. Mai nou, de 24 decembrie, e pomul, sunt copiii, e tot ce trebuie, inclusiv ziua mea.
Nu reusesc sa ma obisnuiesc cu parul dvs. albit. Sunteti prima mea memorie cinematografica, la un cinema de aici din Iasi, in Buletin de Bucuresti. Anul asta faceti 65 de ani. In ce relatie sunteti cu tineretea?
E foarte bine. Am fost si tanar, sa stiti. Am consumat si partea asta, nu vreau de doua ori sa mi se intample acelasi lucru. E o copilarie, e o tinerete, iar acuma am intrat in zona de batranete. Problema e, de fapt, una singura: senzatia ta despre tine. Si oboseala gandurilor, a chefului de a face. Cat timp imi vine cheful de face un gard, o carte, un film, o calatorie, ma simt bine, imi da o senzatie de putere. Deocamdata vad ca merg, mai si alerg cat pot, deci nu am probleme deosebite. Asta le spun de obicei oamenilor care urmeaza sa intre in zona „saisecistilor“: sa stie ca nu e o tristete! Mai departe, o sa vedem noi…
Marcel Iures marturisea cu umor ca prima sa experienta actoriceasca s-a petrecut cand era elev si trebuia sa participe la defilari. Care e „madlena“ dvs. profesionala, momentul in care ati ales calea asta?
Daca e sa caut in viata mea un prim moment actoricesc, era pe la varste foarte mici. De exemplu, iernile cand era zapada mare, mama folosea o pereche de cizme de cauciuc. Imi puneam cizmele mamei si ma duceam prin gradina si pe langa casa, stateam/stam langa padure, si faceam „intoarceri“ din razboi. Eu veneam acasa dupa razboi, prin zapada, cu cizme… stiti, aveam bucuria aia de a revedea casa… era actorie pura!
Din ce recompuneati momentele astea?
Din cartile pe care le citeam! In clasa a doua, eu citeam masiv. In clasa a treia, eu citeam Spartacus, daca va puteti imagina. Evident, nu citeam tot, ma duceam mai mult pe la dialoguri, ca sa prind povestea si sa n-o pierd. Poate de aia si, fiindca citeam mai mult, saream pasaje care nu ma interesau si cand am inceput sa scriu, in anii ’70, am scris foarte concis, la mine vorbele erau foarte bine sedimentate.
Probabil, la un moment dat s-a aprins un fitil…
Nu, nu e vorba doar despre asta. Stilul meu de a scrie se rezuma la filosofia asta: eu nu vreau sa-l plictisesc pe celalalt. Am citit enorm, toate prostiile cu putinta, era ca o foame. Si erau foarte multe carti stufoase, incarcate. Ei, eu nu cred in stufosenie, ci ca trebuie sa-l ai pe celalalt in fata, pe cel care citeste. Am obsesia actorului care, pe scena, nu-si poate plictisi spectatorul; daca i se intampla asta, omul se ridica si pleaca. Deci ti-e teama de el si de asta ai grija de el. Cititorul parca e condamnat cateodata, din punctul acesta de vedere.
Autorul se gandeste, spuneti, mai mult la el decat la cititor?
Autorul se gandeste, cateodata, mai mult la ce are el de spus. Nu lungimea conteaza, conteaza sa nu se intample ceea ce spunem noi in teatru, cu un spectacol: „sa aiba burta!“. Si o carte poate face burta, daca e „hranita“ prost. Eu nu vreau asta, nu vreau sa plictisesc cititorul. De asta, cartile mele sunt foarte „mici“.
Multa lume spune ca scrieti dintr-o suflare. Mai curand, se citesc dintr-o suflare scrierile dvs.
La noi, cand vine iarnaasa am scris-o, intr-o luna de zile. Daca n-o scriam atunci, daca nu profitam de momentul acela, aia era! Daca nu o scriam atunci, nu o mai faceam niciodata. In 1978 am scris-o. Eu nu am scris cand eram puber, ci un pic mai tarziu, si nu mergand pe o strada cu tei si emotionat de o stare de primavara… Am scris nervos. Am inceput sa scriu in clipa in care am inceput sa ma enervez pe societate, pe lume. Am scris dupa ce am trecut de studentie si de post-studentie, in momentul in care am inceput sa inteleg cum e lumea. Ma supara ceea ce vedeam in jurul meu. Ajungeam acasa – ma rog, „acasa“ era o incapere de doi metri jumatate pe unul jumatate, unde aveam un pat pliant – si ma simteam rau. Am simtit nevoia de-a scrie ca pe o razbunare. Ma descarcam si ma linisteam scriind. Asa am inceput.
Ca un soi de terapie.
Am si acum bucatelele alea de patru-cinci fraze nervoase, notate noaptea, cu creionul si care ma linisteau. Ma simteam mai bine dupa asta. Scriam despre orice, despre ce-mi venea. Erau toate nervoase si usor ironice, cu umor negru, uneori. Ei, in timpul acela, la Teatrul Bulandra, orchestra SFINX, care a fost un mare moment muzical al Romaniei, dadea niste concerte. Iar in pauzele muzicale, Florian Pittis citea niste „pastile“ pe care le publica Radu Cosasu in „Flacara“ si care erau de mare succes. Erau foarte bune. Ma rog, intr-o seara, Pittis nu era, plecase nu stiu unde, iar ei au venit repede la mine ca eram langa teatru, m-au scos din casa aia mica, sa vin repede acolo, sa-i tin locul lui Pittis. Le-am spus: „Dati-mi dosarul acela cu texte!“. Au incercat sa-l gaseasca, era incuiat intr-un dulap, si atunci, disperat fiindca in cinci minute incepea spectacolul, am zis ca ma duc repede acasa. M-am dus acasa, am luat hartiile alea ale mele, cate erau, m-am intors si le-am citit, spunand ca-s ale lui Cosasu. Succes, aplauze, rasete! Dupa ani de zile, i-am povestit lui Radu Cosasu. S-a amuzat de toata povestea! Atunci am capatat un soi de curaj si le-am mai slefuit putin, fiindca erau noduroase, erau nervoase.
Deci Supravietuirile domnului Cosasu erau verisoare drepte, cumva, cu ale dumneavoastra?
Da, erau o forma de a ma descarca, de a ma simti mai bine, de a nu tine in mine un rau. Dau un rau din mine, asa am inceput sa scriu. Dupa aia, am facut o constructie. Sugubina s-a numit prima nuvela, pe care am publicat-o in revista „Luceafarul“ si care e o poveste de vanatoare, cu cativa oameni din sat. Dupa ce este publicata, ma duc acasa, iau trenul, merg, cum era pe atunci, o vreme cu camionul de lemne, cobor din el in mijlocul satului, unde erau carciuma si un soi de balci. Iar la o masa era taica-miu cu vanatorii, la o bere. Ma opresc si eu si scot din geanta revista „Luceafarul“, pe care i-o dau unuia dintre vanatori, unul, nea Costica, un tip mare, puternic. Zic: „Ia uite, nea Costica, citeste!“. Si citeste nea Costica si deodata inchide ziarul si-mi zice: „Ce-ai facut, dom’le?!“. „Ce-am facut?“, zic si eu. „Dom’le, ia citeste si matale“, si-i da revista unui profesor, care statea cu ei la masa. „Ce s-a intamplat, dom’le?!“, zic eu, panicat. „Pai trebuia, ma, sa spui ca aveam autorizatie de vanatoare!“ Pai, de autorizatia lor aveam eu grija? Ma rog, acesta a fost debutul meu in literatura, am luat si premiul de debut al revistei pentru proza, alaturi de Cornel Nistorescu, care castigase premiul similar pentru reportaj. Cu totii eram, pe atunci, tineri… Asa a inceput tot! Dupa aceea, am facut constructii literare, mici. Au fost cateva momente in viata in care am vrut sa ma las de tot de actorie, fiindca nu se putea altfel!
De ce?
Ca sa pot sa scriu. As fi renuntat la tot, absolut! Scrisul este, pentru mine, adevarata implinire. M-as fi simtit bine sa fiu doar scriitor. Si va explic: e atat de frumos si de bine sa construiesti ceva, sa-ti asumi binele, raul unei povesti, sa nu te incurce nimeni, sa nu te conditioneze nimeni. Or, in meseria mea de actor, esti o rotita dintr-un intreg. Poate sa iasa bine sau nu. Cel mai bine am invatat, in meseria mea de actor, sa ma salvez. De cele mai multe ori, cautam cai de a ma salva din ceva, ceea ce este groaznic. Visam lucrul acesta! Dupa aia, mi-am dorit sa fac arta plastica. In studentie am descoperit lucrul acesta, am avut profesori la machiaj care erau mari artisti, Bandac, mare pictor, si Minea, un sculptor. Ei faceau machiaj cu noi, pe studii de fata, de lumina, si asa am descoperit portretul, pe studii de fata, de lumina. Am descoperit bucuria de a face portret: pe chipul meu in oglinda faceam studii de machiaj ca portret, dupa aceea le treceam pe creion, pe carbune si, apoi, pe culori. Si eram fericit: am facut o multime de picturi, de icoane. Am facut si sculpturi. Am iubit lucrurile astea, pe care as fi vrut sa le fac in viata.
Deci ati fi vrut sa fiti un om care sa nu depinda de nimeni.
Singur! Sa fiu un om care-si asuma un lucru. Asta as fi vrut sa fac si asta as fi vrut sa fiu. De asta nu am vrut sa stau la bloc, de unde am fugit dupa doua luni: vreau sa am casa mea, cu lemnele mele, cu curtea mea si cu trandafirul meu! Eu vreau sa traiesc cu un trandafir in fata casei.
Se subintelege, dintr-un alt interviu, ca ati ales calea actoriei si ca un soi de razvratire fata de tracul pe care il aveati la inceput si fata de imaginea de baiat cuminte si ascultator. E adevarat?
Era o reactie de 17 ani, de varsta incerta. S-a intamplat ca un accident. De fapt, toate momentele din viata mea s-au intamplat ca un accident. Si nu-mi pare rau de nimic! Eram foarte bun la sport, eram foarte bun la fizica, la matematica. Ei, la un moment dat, in clasa a XI-a, un profesor de germana ma vede pe culoar, ma opreste si ma baga intr-o clasa. Acolo erau cele mai frumoase fete din liceul nostru si un baiat care canta frumos la fluier si care azi e preot. M-a pus langa ala, m-a masurat, eram cam de aceeasi inaltime cu el, si mi-a spus: „De maine, vii aici! Urmeaza sa facem un montaj literar-muzical Cosbuc“. Si m-am supus. M-a pus sa invat o poezie si s-o spun. Am spus-o. „Stai, mi-a zis profesorul, ca nu faci bine! Te uiti la public, dar nu la el, ci cam cu un metru deasupra si cu vreo doi metri in stanga si muti corpul in partea cealalta cam cu cinspe grade.“ Nu te uiti la ei ca la cartofi, ci deasupra! Asta a fost prima si singura indicatie cu care am intrat, dupa aceea, la facultate, la actorie. Alta n-am avut! Si, in fine, m-a pus sa recit o poezie, intr-un concurs dintre scoli, care avea loc in urbea noastra linistita, intr-o duminica plictisitoare de primavara, din Campulung Muscel. Am urcat pe scena, cu niste emotii groaznice, dar am spus toata poezia. Dupa aia, la final, comisia care dadea premii a pronuntat numele meu, eu nu intelegeam despre ce era vorba, colegii ma impingeau in fata… si mi-au dat premiul I, alaturi de o fata de la alt liceu, foarte frumoasa, care spunea „Moartea caprioarei“ de plangea tot orasul. A fost incredibil, ametitor, alaturi de fata aia, vedeta orasului, sa iau premiul I. Mi-au dat o diploma-n mana, iar dupa aia am plecat zapacit complet la internat. A doua zi am avut curs de Economie politica, cu o profesoara tanara si foarte dura: „Cine-i Diaconu aici?“. Si eu ma scol si credeam ca ma stie, c-aveam 10 la ea: „Tu ai luat premiul la concursul de ieri?“. „Da!“ „Bravo, ma, baiatule!“ Iar in clipa aia mi-am zis: „Hopa, parca s-a-ntamplat ceva!“. A doua zi nu a mai contat, insa in capul meu s-a asezat ceva. Si, cum sunt eu asa, de felul meu, eram cumva nemultumit cu statutul meu de baiat de provincie si mi-am zis sa „rup“ ceva esential in viata mea. Cand a venit taica-miu intr-o zi, el fiind invatator, un tip dur, de scoala veche, m-a intrebat: „Cum facem cu admiterea?“. „Tata, ce-ai zice daca as da la Teatru?“ Ooo, s-a enervat: „Uita-te la tine cum arati, da drumul la televizor sa vezi actori, uita-te putin la ei! Te compari tu cu ei? Tu ai sa faci Fizica, Chimie, Matematica la Universitate!“. M-a intaratat si, „in nemernicia mea“, vorba lui Dinica, lucrul asta m-a intarit. Fiindca-mi pusesem asta in cap, din cand in cand, il intrebam: „Ma lasi sa ma fac actor?“. La un moment dat, cand a venit la mine la internat, mi-a zis, el fiind un pedagog desavarsit: „Bine! Te las sa te faci ceea ce crezi tu de cuviinta! Daca tu vrei asta, da admitere acolo!“. Ei, el ma pacalea de fapt, fiindca vazuse intr-o gazeta a invatamantului, in care era dat calendarul admiterii, ca toate probele erau programate in aceeasi zi, la toate facultatile, insa, la cele vocationale, probele eliminatorii erau programate cu trei zile mai devreme. Si a zis, probabil: „Copilul trebuie sa se descarce de obsesie, sa vada ca nu e in stare sa faca actorie. Dupa aia, merge frumos la Universitate“. Vorbise cu secretarele de la facultati din timp, sa ia repede dosarul sa-l duca dincolo si tot asa. Totul era perfect organizat. Surpriza lui neplacuta a fost cand m-am intors de la proba eliminatorie, spunandu-i c-am trecut-o! Era ceva infernal, cred ca eram vreo 3.000 pe 25 de locuri. Ei, tata s-a albit, s-a rezemat de zidul facultatii: „Acuma ce ne facem?!“. Pentru el era clar ca ma paste armata, ca pic pana la finalul concursului. Si am intrat, efectiv, pe ultima linie.
Spuneati undeva cu autoironie ca dvs. si George Mihaita erati „prostii“ seriei. De ce?
Fiindca noi eram baieti de la tara. Toti erau de la oras, cu fite, cu… Noi, trei, eu cu George Mihaita si cu Stelian Stancu, care acuma e pe la Galati, eram ciuca batailor pe-acolo. Cel putin mie mi-au zis, dupa primul an, ca ar trebui sa ma lase repetent, dar ma mai accepta un pic, de curiozitate, asa.
Pai, poate erau superficiali cei care va taxau astfel.
Nu, domnule, nu e adevarat! Era si e o lume a unor gesturi, obisnuinte, erau „p-aci“, vedeau spectacole, erau la curent cu tot ceea ce se intampla, cu lucruri pe care le vedeau si despre care vorbeau, iar noi faceam ochii mari, fiindca nu prea intelegeam. Era firesc sa fie asa!
Nu va intreb daca sunteti fericit, dar sunt curios: mai scrieti?
Daca am momente de nefericire, scriu. Cand sunt fericit, vreau sa beau o bere si sa joc tenis.
„De la inceputul anilor ’80 nu am mai fost fericit cu meseria mea“
Tatal dvs. cum a reactionat cand v-a vazut la primul spectacol?
Tata era un om de o vizibilitate fenomenala: cand intra intr-un loc, toata lumea incepea sa se invarta in jurul sau, era si un tip inalt, de peste 1,80. Eu nu seman cu el, ci cu mama, mai mititel, mai cumintel, mai speriat de bombe… Ei, dupa aceea, dupa ce debutasem, jucam in filme, aveam premiere, lume buna si asa mai departe, tata era langa mine tot timpul, tot timpul! Si cand era de vorbit, mai zicea: „Asta micu nu stie nimic, las’ ca va spun eu!“. A gustat din plin faptul ca am fost actor; a facut-o pana la capat. El si mama au fost fericiti cu ceea ce am realizat eu.
De fapt, tatal dvs. nu va dorea decat binele…
Asa este, dar nu a crezut nimeni! La un moment dat, profesoara mea facea o teorie in clasa despre tipologii umane si actoricesti. Si dadea un exemplu: intr-un teatru, e nevoie de „grasul“, „slabul“, „timidul“, de tipologii cu ajutorul carora sa acoperi toata distributia. Si arata profesoara catre cate un coleg: „Uite, el poate juca comicul ridicol, el, grecul din mitologie“. Si tot asa. „Ei, Diaconu ce poate sa joace? Ce sa faca el intr-un teatru? El nu spune nimic.“ Eu m-am speriat atunci. „Deci Diaconu trebuie sa fie de zece ori mai talentat decat asta – si arata un coleg – ca sa poata fi folosit la acelasi nivel!“ La un moment dat, mi-am dat seama: actorul joaca oameni; oamenii, cei mai multi, sunt banali; pe astia cine-i joaca? Si i-am jucat eu. Mi-am gasit un tronson, mi-am dat seama intr-o seara, cand am inteles mecanica actoriei. E un fel de autosugestie, un instrument delicat, cu care actorul lucreaza. Cand am descoperit chestia asta, din corpul meu banal si din aparenta mea fizica banala, am izbutit sa fac tot felul de personaje. Si le-am facut cu foarte mare pasiune. Dar va spun un adevar: de la inceputul anilor ’80 nu am mai fost fericit cu meseria mea. Nu m-a mai fericit actoria cam din 1985. Cei mai multi dintre colegii cu care mi-am inceput eu profesia sunt morti. Nu ma mai simt compatibil cu actoria azi. Traiesc din amintiri. Ma simt tot mai singur.