Dupa ce citesti tone de versuri romanesti contemporane in care e foarte importanta grija de a ascunde cat mai bine o idee firava, in speranta ca acest clarobscur va reusi sa induca cel putin sentimentul ca ai in fata un geniu neinteles, contactul cu poezia lui Eugen Cioclea e traumatizant. Mai ales cand te ia din prima cu o ars poetica lipsita de indulgenta: „Poezia lui Eugen CIOCLEA/ este o poezie declarativa./ El va face declaratii de iubire din mers./ El crede ca, daca orice lucru si fapta/ poarta un nume,/ lor trebuie sa li se spuna pe nume,/ or, poezia / nu e o stare de lesin,/ nu e un stres“. Nu pot sa nu asociez versurile de mai sus cu celebrul poem maiakovskian Suntem scriitori, pastrand proportiile, unde proportiile inseamna sa scoatem comunismul ca formator al noii poetici din directetea lui Cioclea. Poetul roman face parte din tribul glorios si muribund (ar trebui sa-i platesc copyright lui Ardian Kuciuk pentru sintagma asta pe care o folosesc de atatia ani) al creatorilor-eroi: limbajul poetic este unul de cuceritor, de om pus pe rafuiala cu lumea si cu sine insusi. De aceea poezia lui Cioclea nu poate fi discutata fara a invoca spiritele lui Maiakovski si Esenin.
Imi vine in minte un text celebru de-ale lui James Fenton, poetul-razboinic, care deplangea transformarea poeziei intr-un monstru al intimitatii, intr-o placere intelectuala si senzuala, de budoar. Poezia si-a pierdut oralitatea, s-a indepartat de ceea ce a fost la origine: incantatie, cantec. Poeziei contemporane ii lipseste Vocea, incheia discipolul lui W.H. Auden, tocmai pentru ca nici un poet nu mai tinde spre virtuozitatea tehnica, cu totii fiind prea ocupati sa vada idei.
Or, un poem precum Cina irodica, care a facut cariera subversiva (sper sa nu gresesc, dar i-a atras poetului si o bataie crunta), are ceva din ezoterismul purtat de decenii de Hotel California, Solsbury Hill sau de oricare dintre melodiile de pe The White Album. Ma abtin cu greu sa nu citez intregul poem: „Am stat si eu la masa lor./ Cu o conditie. Sa tac./ Vorbeau pe rand, vorbeau in cor –// Eu trebuia sa le zambesc./ Cat sunt de sus, cat sunt de mari!/ Cel ce m-a dus, era firesc,/ ma indemna sa pap homari.// Eu inghiteam ceva urat/ mirositor,/ ceva vomat./ dadeam pahare tari pe gat,/ sa scap de jeg, sa fac curat“. E intr-adevar aici o revolta aruncata in your face (subversivitate ostentativa) care vine din alte vremuri, e foarte straina de precautiile pe care ni le luam intr-o lume „libera“. Salturile astea acrobatice facute fara plasa de siguranta sunt de regasit, bineinteles, la Mircea Dinescu. Poetul.
Un spectacol expresionist
O fi de vina recenta mea recitire a lui Venedikt Erofeev, dar parcurgerea antologiei de la Cartier (minunata), in paralel cu biografia poetului (aici am o obiectie – cred ca ar fi fost buna o introducere, o prefata, o biografie mai bogata decat cea schitata in pagina 2), m-a facut sa-mi regasesc locul in trenul de Petuski, cu ingerii de-a stanga si de-a dreapta. E aceeasi suavitate a ratarii, a sinuciderii obligatorii, care trebuie sa incheie ciclul poetic-ontic. Exasperarea lui Eugen Cioclea e atenuata doar de constiinta faptului ca se afla pe un traseu care se indreapta inevitabil spre un final eroic. Stiu ca e deja cliseu, dar a citi poeziile astea fara a uita ce s-a intamplat cu autorul lor de curand, sau cum si-a trait viata, ei bine, aceasta lectura modifica din mers semnul poetic.
Nu se poate vorbi despre optimism, sub orice forma ar fi el, in poemele asezate de Emilian Galaicu-Paun in inceputul antologiei, insa este evidenta deplasarea spre negru pe masura ce inaintezi spre finalul ei, acolo unde deja stapaneste o angoasa teribila, unde versul devine mai scurt, taios, la fel de direct, insa sacadat, suierat printre dinti: „Cu viata mea/ ce pot sa-mpart?/ Neprevazutul doar/ ma bate./ Fostii prieteni s-au pisat/ in mine ca-n/ singuratate“. E de salutat, intr-adevar, implicatia emotionala a antologatorului, care a ordonat materia poetica astfel incat sa creeze un portret progresiv, unul care se desavarseste/savarseste pe masura ce inaintezi in carte.
Poezia lui Cioclea e un spectacol expresionist, poate fi absorbita doar daca e urlata, cantata, recitata, se integreaza perfect intr-o rock opera care ar debuta galagios, fauve, strident si s-ar incheia pur si simplu prin recitarea blazata a ultimelor versuri, in care poetul isi marcheaza lucid Declinul: „Nu mai sunt de mult cine-am fost./ Vremea ma doare-n copilarie./ Ingenuncherea cum am s-o fac/ pe graunti/ cu frica tampita de/ artilerie?// Stau si ma uit la ochii tai asfintiti/ ca la o capra in ceata./ Totul vine,/ totul se-ntampla acum –/ nesuferita schimbare/ la fata“.
E ceva cu acesti poeti damnati, rapusi de alcool, de propria manie, ceva ce face sa para ca au lucrat toata viata la propria biografie, fiecare gest care a trecut neobservat la momentul lui se transforma in semn, iar poezia lor se cere recitita in lumina impudica a mortii. Antologic pare, astfel, o insiruire de halte pe drumul spre Petuski, acolo unde totul se va transforma in lapte si miere, unde nu mai e durere, unde fostii prieteni nu se mai pisa-n tine ca-n singuratate. Ce diferenta de tonalitate si de viziune fata de Esenin, care in fata mortii simtea cum indrageste oamenii alaturi de care petrece. Ultimele poeme ale poetului basarabean sunt departe de tipul acesta de caldura, par a fi scrasnet de dinti, litanie intrerupta. Vorba lui Venicika Erofeev: „Mi-au infipt sula chiar in gat… Nu stiam ca exista pe lume atata durere…“.
Eugen Cioclea, Antologic, Editura Cartier, 2014