– Fragment –
Pantofii mei de viconte
Dumitru Ungureanu
[…]
Mama asistase la serbarea de sfarsit de an si nu fusese nemultumita de mine. Presupun insa ca traise o rusine de nedescris, fiindca un amanunt scadea prestatia mea teatrala. Nu gaurile din cot si genunchi, migalos eliminate cu ata neagra, nici palaria cu boruri ascutite, gen vanatoresc, imprumutata de nu stiu unde, nici mustatile, nici barbisonul din lana, lipite cu coca de profesorul Radulescu, „regizorul“ reprezentatiei, ca sa par mai impunator, nici vocea ingrosata la maxim cu ajutorul unor ghemotoace de carpa impinse intre masele si obraji, urmare a indicatiilor tehnice primite de la indrumator, nu astea incitasera exigenta genitoarei. Ci incaltarile: o pereche de tenisi jalnic dezlipiti, unica incaltaminte cat de cat intreaga pe care o detineam la momentul acelei serbari! Mai aveam o pereche de ghete de iarna, brutal peticite la calcaie si cu talpa lipita de cinci ori, dar cum sa le fi purtat vara? Moda bocancilor punk ori heavy-metal nu patrunsese inca la noi, iar celebrele cizme de armata n-ajungeau ostirii noastre, darmite sa fie distribuite contra cost poporului muncitor, dornic de asemenea ciubote, cum s-a intamplat in anii liberalizarii preturilor postcomuniste!
Afrontul odata receptat in plinatatea sentimentului mortenaresc (de la Morteni, comuna de bastina) al maternitatii, generand o amaraciune inconfortabila, greu de combatut, mama a luat hotararea strasnica sa ma doteze cu pantofi noi, in ciuda opozitiei lui tata, ale carui opinii despre picioarele mele in permanenta crestere difereau diametral de-ale consoartei. Drept care, la proxima ocazie, cinstita femeie a deturnat din bugetul familial suma de 100 de lei (semnificativ faptul ca valoarea leului actual e aproximativ aceeasi!) si mi-a inmanat-o fara ceremonie, dar cu dispozitii precise si definitive. Anume, trebuia sa merg la Gaesti, oras-magnet al nazuintelor noastre confuze. Acolo era un magazin de incaltaminte, in centru, aproape de statuia Soldatului Necunoscut de la 1916 (azi inconjurata de blocuri, ca sa nu fie remarcata). In magazin se gaseau pantofi, circa 70-80 de lei perechea. Dintr-aceia sa probez si, daca nu ma strange vreunul, sa-i platesc si sa am grija nu cumva sa-i pierd de pe portbagajul bicicletei, la intoarcere, cale de 12 kilometri, drum de tara. Restul puteam sa-l cheltuiesc dupa pofta inimii, la balciul de Sant-Ilie, patronul urbei. Balciul era prilejul excursiei mele la oras, altfel samanta de nadejde pentru foarte multi locuitori ai satelor din jurul Gaestilor, a caror unica distractie si iesire la lumina lumii consta in mersul la comédii, circ, panarame, barci, tras la tinta sau fotografie „la minut“.
Am luat banii cu seninatate, am umflat rotile bicicletei si, fara sa astept vreun coleg, var, prieten, am plecat glont la oras, oprindu-ma direct in… Librarie, in unica Librarie, doldora de rafturi si mese gafaind sub carti. Cladirea aceea exista si azi, se comercializeaza acolo telefoane si fleacuri postindustriale. Acum e impartita in mai multe incaperi, atunci avea una singura. Si era visul meu secret, Paradisul catre care nazuiam, naosul unde ma vedeam facand matanii, dar nu si altarul predestinat oficierii slujbei. Nu pot sa uit lumina acelei amiezi de 20 iulie 1970 cand, dupa ce am patruns curajos in camera usor racoroasa, cu miros de cerneala si mucegai, m-am oprit, indecis asupra minunii pe care – puteam, aveam bani! – sa o cumpar. Erau sute de carti necitite, erau zeci de coperte atractive, erau nenumarate nume necunoscute. Ce sa aleg? Cine sa-mi arate titlul esential, autorul potrivit, opul de pastrat o viata si de lasat mostenire generatiei urmatoare? La masa cu rol de birou de gestionar se aflau doua femei. Discutau fara sa ma bage in seama, iar eu nu le-am acordat nici cea mai mica atentie. Nici n-am avut cand.
Expuse pe-o tablie, in linie franta precum scara unui templu mayas, patru volume masive, legate elegant, nu brosate, pe coperte cu ilustratii rococo intens zugravite, mi-au captat privirea si mi-au taiat rasuflarea. Titlul mi-era cunoscut, autorul, de asemenea: Vicontele de Bragelonne – Al. Dumas. Stie tot cititorul despre cine si despre ce e vorba, nu mai pocnesc apa in piua paginii. Traducerea o semna Pericle Martinescu, editia purta numarul II, editura se chema Albatros, ilustratia o facuse Albin Stanescu. […]
Nu cred ca mi-a fost harazita bucurie mai mare, nici n-am demonstrat o inconstienta mai crunta ca-n momentul in care am strans volumele la piept si le-am depus pe tejgheaua libraresei. Ma uit si azi cu emotie netrucata, incomplet ascunsa ori manjita de pojghita transparent autoironica, la cele patru caramizi demne de orice biblioteca mare, nu mica, nici insignifianta, cum era cea incropita de mine sub masa pe care imi rezolvam temele matematice si scriam primele randuri de proza… memorialistica. S-au pastrat binisor de-a lungul acestor 43 de ani, prin diversele locatii unde mi-am asezat comoara. Starea lor fizica este acceptabila. Cartonul copertelor, ros pe canturi, e neted in totalitate. Cotorul legat in panza cerata nu-i rupt, nici sters de vreme. Cerneala aurie, imprimata ca titlu pe latul cantului, straluceste vag, uneori vioi la soare. Taietura foilor a prins culoare galbuie de la sederea in raft, insatiabil si resemnat acumulator de praf. Dar praful nu s-a depus intre file, nu se scutura nimic la rasfoire, mirosul e curat, de hartie tiparita, nu-mi imbacseste nasul, nu-mi stoarce lacrimi, nici nu ma gadila, sa stranut.
[…]
Va imaginati ce primire triumfala mi s-a facut acasa, cand m-am intors cu o pereche de (alti) tenisi, valorand 15 lei, achizitionata la o taraba din balciul multicolor? Orice va imaginati, e posibil. Educatia mea elementara includea aproape zilnic o doza de bataie, conform indelungatei traditii rurale ce stipuleaza ca acolo unde parintele loveste, carnea copilului creste! Pot sa jur ca asa era: sub actiunea hranitoare a batului de corn, de gutui, de zarzar sau de salcam (aluni nu se prinsesera pe mosia satului), epiderma imi zvacnea brusc in doua protuberante rosietice, numite si urme de buna purtare in limbaj colocvial. Mama, nu lipsita de simt estetic, mi-a administrat obisnuita corectie cu nuiaua, in varianta light, optiune dictata pesemne de constiinta faptului ca alte resurse financiare se iveau la orizont taman spre toamna, cand circula zvonul ca se va plati munca prestata la CAP pana la jumatatea anului. Cu totul surprinzator pentru mine si asteptarile generate de-o lunga deja serie de confruntari pe teme de interes comun, tata n-a binevoit sa-si arate superioritatea strategica si musculara, scutindu-ma de placerea incasarii plictisitoarelor mangaieri de curea. Multi ani mai apoi am inteles de ce, cand l-am gasit citind el insusi unul dintre volumele dumasiene. Asezat pe un scaunel cu trei picioare, la gura sobei cu plita, prin a carei usa deschisa evacua fumul tigarii Marasesti, suflandu-l spre jaragai, tata si-a revelat brusc latura carturareasca. In ziua aceea de 20 iulie 1970, cand sosisem acasa leoarca de naduseala si ma zvantam sub nuiaua de salcie, gingas manuita de mama cu agerime, parintele meu m-a privit cumva dezolat si a cantarit volumele, nedeschizand vreunul. Apoi a privit melancolic tenisii de culoare albastra, cu sireturi albe si cheutori prevazute cu inele metalice. Trasnea mirosul de cauciuc, iar lipitura branturilor promitea viata lunga, cam pana la balciul urmator, de Santa-Maria mica, pe 8 septembrie.
Mama, exasperata de mutenia mea ce trada vinovatie, m-a intrebat, exagerand putin disperarea: „Cu ce-o sa umbli incaltat la toamna, cand o fi noroiul ala mare?“.
Drumul principal (de cele laturalnice nici nu mai pomenesc!) spre scoala comunala nu suferise jignirea asfaltului, iar pietrisul adus cu truda de atelaje dotate cu maxim doi cai putere se topea instantaneu in sleau. Forte ancestrale actionau, adeverind parca scrisa poetului: „cum venira, se facura toti o apa si-un pamant…“.
Bietele mele incaltari! Obsteasca dezlipire la incheieturi era inevitabila, ca si ferestruirea pe conturul unghiei de la degetul cel mare. Tata le arata nepasator si raspunse in locul meu:
„Cum cu ce sa umble, fa?! Cu pantofii de viconte!“.
CARTEA
Ce scriitori aveau succes la public in Romania comunista? Cum puteai proceda ca sa obtii pe sub mana cartile sau discurile preferate? Cine participa la spectacolele Cenaclului Flacara sau la Cantarea Romaniei? Autorii propun relatari emotionante, amuzante sau insolite despre propriile experiente culturale de dinainte de 1989. Impreuna, povestile lor formeaza o imagine de ansamblu a consumului cultural din comunism, in care cartile, teatrul, muzica, filmele, revistele erau tot atatea pete de culoare pe fundalul unei perioade apasatoare si cenusii.
Antologia include texte semnate de Marilena Bara, Mihaela Biliovschi, Calin Ciobotari, Simona Constantinovici, Luminita Corneanu, Sorin Dinco, Dan Dobos, Ruxandra Dragoescu, Teodor Flonta, Gadjodillo, Bogdan Gean, Carmen Gheorghe, Costel Gilca, Anca Goja, Florin Halalau, Laurian Marian, Bogdan Munteanu, Lucian Parfene, Radu Parpauta, George Plesu, Alexandru Popescu, Raluca Radu, Teodor Raileanu, Andreea Rasuceanu, Dana Roosz, Iulian Sirbu, Andrei Stipiuc, Iulia Tudos-Codre, Bogdan Ulmu si Dumitru Ungureanu.