Citesc, dis-de-dimineata, o stire pe care nu stiu daca sa o plasez in categoria „adevaratelor“ sau in cea a „inventatelor“: cica dictatorul nord-coreean, Kim Jong-un, a dat ordin ca toti barbatii din tara sa aiba aceeasi tunsoare; tunsoarea liderului. Ma uit ca, totusi, „agregatorul“ de stiri pe care-l urmaresc e unul de relativa incredere, iar sursa citata se numeste BBC. Pana acum, mai aflu din text, barbatii puteau opta pentru unul dintre cele zece stiluri de frizura aprobate de „par-stilistii“ de la Phenian. Femeile, mai norocoase, pot alege in continuare din 18 variante care se inscriu in linia vietii socialiste. Televiziunea a pornit, pare-se, si o campanie: „Haideti sa ne tundem parul in conformitate cu stilul de viata socialist“.
In lumea noastra libera, o asemenea informatie nu mai are nevoie de comentarii. E o poanta in sine. Ironia face insa ca media romanesti sa semene, din ce in ce mai mult, cu barbatul nord-coreean. De aici a aparut si neincrederea mea, cand am dat de textul care anunta aceasta „veste“: daca s-au apucat unii baieti mai saraci cu duhul din presa autohtona sa ia de buna o informatie pe care niste „catavenci“ de prin Marea Britanie sau SUA au scris-o intr-o gazeta de satira, cu stiri inventate? O poanta preluata ca informatie, pe care apoi altii s-o fi rostogolit pe propriile site-uri, pana cand a devenit adevar? N-ar fi fost prima oara.
Media romanesti nu au un Kim Jong-un. Nu unul vizibil. E o entitate, un duh cu iz de canal, care ne intra prin tastaturi, ne acopera vazul, auzul si gandirea. Majoritatea gazetarilor de astazi seamana cu un regiment de soldati tunsi la fel, imbracati identic, care se misca in aceeasi directie. Acestia sunt oamenii mediocritatii, comozi in gandire, cu simtul documentarii extirpat, superficiali in construirea continutului… stop!, care continut? In fapt, in lipsa continutului, cei mai multi prefera sa compenseze prin gonflare. Pe timpuri, cand dadeai un titlu in presa, faceai asta dupa ce citeai textul si aplicai regula elementara a relevantei. Altfel spus, continutul titlului trebuia sa aiba legatura cu continutul textului, accentuand elementele importante. Acum, cei mai multi nici nu citesc textele – in primul rand, nici nu au ce sa citeasca.
Tineti minte, probabil, ca imediat dupa atentatele din 11 septembrie 2001, Congresul American a aprobat cunoscutul „Patriot Act“. Era o reactie de autoaparare a unui organism lovit in puncte vitale de teroristi, care le dadea – si le da in continuare – celor ce vegheaza la siguranta nationala dreptul legal de a intra in viata ta intima: de a-ti scana e-mailurile, de a-ti asculta telefoanele si asa mai departe. Evident, era o incalcare a drepturilor omului, dar una care, atunci, avea o anumita justificare. Orice scanare de genul asta se face cautand fraze si cuvinte-cheie in corespondenta personala. Exagerand, poate, daca te apuci sa trimiti cuiva un e-mail in care scrii cuvinte ca „bomba“, „macel“, „sange“, „lovitura“ sau „frica“, undeva, la un capat de conexiune, incepe sa palpaie o luminita si sa sune un clopotel. E momentul in care esti luat in vizor de autoritati si cantarit ca potential atentator.
Nu am dat intamplator exemplul asta si nu am ales aiurea cuvintele de mai sus. Nu le-am ales eu aiurea. Stau si ma intreb, adesea, cum ar reactiona un soft dintr-asta americanesc de depistare a potentialilor criminali sinucigasi, daca ar scana titlurile din presa romaneasca. Va dau un singur exemplu, de joi seara, 27 martie, aparut pe site-ul ProSport, dupa meciul Steaua-Dinamo: „A curs sange in Cupa. Steaua si-a macelarit marea rivala“. Sange, stea, macel, rival. Hm! Suspect, nu? Poate avem si noi nevoie de un „Patriot Act“. De unul care sa curete gazetaria de teroristii jurnalismului.