Ea avea vreo cinci-sase ani, eu, vreo doispe-treispe. Sau poate ceva mai mult. Oricum, eram copii. Am mers vreo trei kilometri pana la padure, macar vreo doi in interiorul acesteia, fara alta grija decat sa nu calcam intr-un „loc rau“.
Cel putin dupa cum crede tata, in padure e plin de „locuri rele“, in care, daca ai calcat, odata nu mai stii unde te afli, te ratacesti pe veci si nu te mai gaseste nici dracu’. Sincer, mi-era ceva teama de „locurile rele“, dar aveam impresia ca le pot recunoaste de departe. Mi le inchipuiam fie ca pe niste gropi adanci si inguste, fie ca pe niste musuroaie de cartita. Cum sa nu vezi si sa nu te poti feri de asa ceva?
Si oricum, nu eram singur, eram cu Otilia, o pereche de ochi vigilenti in plus. Om fi fost noi prosti, dar nici sa dam in gropi. In rest, am cules floricele si fluturasi, am pocnit broaste cu pietre pe malul unui rau, am vrut sa vanam niste serpi, cum mai facusem altadata, dar n-am avut noroc sa gasim niciunul. Cel mai frumos – mi-a reamintit sor-mea peste ani – a fost ca la picnicul din poiana, i-am spus povestea lui Stan Patitu. Aparitia dracului in poveste n-a speriat-o pe sor-mea, din contra, s-a amuzat cum acesta l-a slujit pe Stan, pentru ca n-a zis bogdaproste pentr-un bot de mamaliga lasat in padure. Ba chiar ne-a incantat ideea, am pus si noi un ou rosu si o felie de cozonac pe o buturuga, poate-poate le gaseste vreun Scaraoschi destul de talamb sa nu spuna bogdaproste si pe urma sa fie nevoit sa ne slujeasca pentru tot restul vietii.
Ei bine, in ziua aceea, ca si in foarte multe altele, nu cred ca ai nostri au avut habar unde suntem, pana le-am povestit noi pe unde am umblat. Nu pentru ca erau iresponsabili sau, daca erau, asa se poate spune despre toti parintii de-atunci: „copiii sunt la joaca“ in legea lor, lasa-i „sa-nvete sa se descurce“. Si toti copiii se descurcau. Cat a fost copilaria de lunga, n-am auzit de vreun plod care sa se fi ratacit, care sa fi patit ceva pentru ca n-au fost parintii in fiecare secunda langa ei, ca sa-i tina de mana si sa-i fereasca de locurile rele.
Am remarcat recent un lucru ciudat: multi dintre copiii aia nesupravegheati de ieri au astazi, la randul lor, copii. Si stau cu ochii pe ei ca pe butelie. Si cand se afla in camera de alaturi, si cand coboara scarile, si cand trec strada. Stiu parinti de seama mea care nu si-au lasat copilul singur niciodata, nici macar cinci minute in fata blocului, sa mangaie si el o mata puricoasa, sa dea cu mingea de perete, sa deseneze un sotron cu o bucata de caramida, in legea lui. Sa se duca singur la scoala? Ar fi o tragedie. Ma intreb cand si de ce o fi devenit lumea intreaga un „loc rau“ absolut pentru parinti.
Stalcituri
Pielea omului pastreaza semnele unor foste stalcituri facute de-a lungul vremii. Mai mici sau mai mari, mai clare sau mai vagi. De exemplu, pe antebratul meu e incrustat din copilarie un soi de fluturas, de cand am incercat sa aprind focul cu niste celofan incins pe care l-a suflat vantul in directia gresita. Am observat ca ori de cate ori vine vorba despre asta, orice om are cate o poveste „epidermica“.
Cineva a capturat o veverita in parc si, ca sa n-o scape din cauza zbaterilor convulsive, a bagat-o in san. Tata a strans in brate un iepuroi de camp prins cu capul in gard si nici n-a mai fost nevoie sa-l bage in san. Scurt, i-a desenat ala un ZORRO cu ghearele prin tricou, pe piept si dus a fost. Altcineva are pe pulpa piciorului urma unui fier de calcat.
Asezatul cu curul pe foarfeca, izbitura cu sania de pom, datul cu barba de coarnele bicicletei, calcatul pe grebla ascunsa in iarba, zburatul din copac cu tot cu creanga de sub picioare, flic-flacul pe gheata cu sacosele in mana, mataniile batute cu fruntea de bara portii de la fotbal, trecutul degetelor prin razatoare etc. – nu-s doar scene de desene animate, ci intamplari „normale“ din care mai toti am experimentat macar una.
N-am dubii. Daca cineva ne-ar tabaci pieile dupa moarte si-ar tine o contabilitate a semnelor incrustate pe ele, s-ar putea realiza o inedita istorie a fermecatoarei tampenii umane.