In ecuatia reala a integrarii insa, de fapt, Traian Basescu nu prea exista. Lui i s-a oferit intr-adevar sansa sa fie presedintele Romaniei in acest moment, asa cum singur a spus intr-un acces de "sinceritate" care i-a mai adus o suita de potentiale voturi. In aceasta ecuatie, oricit ne-ar placea noua, romanilor, sa ne-mbatam cu apa rece, nici macar noi nu prea existam.
Importanta a fost vointa europenilor, angajati intr-un proces istoric de-a lungul caruia, iata, sint nevoiti sa adauge si condimente precum Romania si Bulgaria. Condimente cu un inalt grad de risc: ele pot imbunatati gustul, dar pot, la fel de bine, sa-l si strice complet.
Romania „europeana” isi incepe noua cariera entuziasta si nauca, bucurindu-se, dar nestiind prea bine ce trebuie sa faca. Tinjind la bucatele alese intinse pe masa, dar nestiind cum sa foloseasca inca tacimurile ciudate puse alaturi de farfurii. Deocamdata e insa doar vremea simturilor, nu a ratiunii: a mirosului, a vazului, a gustului, a auzului, a pipaitului. Odata simturile bucurate, va veni vremea tinguielilor. Caci tinguiala fara masura e o chestie la fel de balcanica precum entuziasmul netemperat.
Vorbesc despre tinguieli pentru ca, la citeva zile dupa Revelion, am inca imaginea unui Basescu victorios si degraba culegator de merite. Dar in mintea mea se incropeste deja imaginea opusa, a unui presedinte care, dupa ce „n-a precupetit nici un efort” pentru a confisca integrarea, se va grabi s-o cedeze guvernului, in primele momente cind costurile ei il vor face pe cetatean sa ridice sprincenele. Insa ne-am obisnuit deja cu asta.
Cert e ca, in drumul spre Europa, un tel al naibii de constringator pentru oamenii din fruntea tarii, am reusit un 2006 care, din punctul de vedere al reusitelor economice, a fost probabil cel mai bun din intreaga istorie a Romaniei. Acum, odata incheiat acest drum (incheiat la nivel pur formal, desigur, dar asta inseamna enorm), parca auzim un suspin de usurare prin cabinete. Un suspin care poate fi semnul unui pericol major.
Vorbind despre costurile integrarii, nu trebuie sa ne concentram numai asupra „inspaimintatoarelor” taxe si impozite care ne vin dinspre Bruxelles. In fapt, ele respecta o oarecare lege a compensatiei si, in timp ce unele se vor scumpi, altele se vor ieftini, in timp ce unele taxe vor creste, altele vor scadea. Nu de-acolo vine marele pericol. Ci din interior. Dinspre acel suspin de usurare pomenit mai sus. Pentru ca el se poate constitui in semnalul ca jocurile pot incepe. Ca tot ce n-am avut voie sa facem in ultimii doi ani e permis de-acum.
Dupa un 2006 controlat foarte bine de guvern, jocurile politicianiste ne pot bloca in cautarea zgomotoasa a alegerilor anticipate, a unui nou prim-ministru, a unor alte aliante si prietenii politice de conjunctura. Toate acestea pot conduce la o uriasa dezamagire, caci ele presupun un control mai putin strict asupra economiei, presupun o atentie scazuta asupra lucrurilor pe care trebuie sa le facem, pentru a ne fi bine. Nu alarmele interesate ale euroscepticilor dimboviteni trebuie sa ne sperie, caci prin socul european au mai trecut si altii – si inca bine. Ci tocmai ce se ascunde in spatele acestor alarme. Aici, linga noi, intr-un loc al UE in care politicienii inca nu ne-au convins ca putem sa le acordam increderea noastra deplina. Dimpotriva.
Anul 2007 este, astfel, mai important decit toti ceilalti ani de asteptare la un loc. Faptul ca ne-am urcat sacii in caruta e aproape nul daca nu facem in asa fel incit sa ducem sacii astia acasa si sa-i virim in pod. Traian Basescu s-a trezit presedinte al Romaniei in momentul punerii sacilor in caruta si n-a avut prea mare merit in asta. De-acum insa, daca se va abtine sa puna piedici cailor, daca va lasa caruta sa mearga pe drumul ei, abia atunci va avea un merit. Un merit pe care si-l va putea prinde la rever la Revelionul din 2008.