Cum e? Spectaculos, flamboaiant, pastelat, cu un umor care infuzeaza aproape fiecare cadru. Era sa scriu „insiropeaza“, dar m-am oprit. Prea multe cronici am citit in care toata lumea foloseste cuvinte din gama asta. Adevarul e ca nu prea te poti abtine. Filmul are, ca si Hotelul Budapesta (care e miezul lui tare), aspect de prajitura, iar referintele la aceste produse fara de care viata unora ar fi de neconceput abunda – de la prajiturile Mendl’s care sunt un vehicul pentru instrumentele necesare protagonistilor sa evadeze din inchisoare pana la trimiterile indirecte – culori, forme etc. Filmul n-are nici 100 de minute, dar are 16 vedete pe generic si e extrem de strans pana la a-ti da senzatia la final ca nu mai stii exact ce-ai vazut, dar ca ce ai vazut ti-a placut enorm. E ca o cursa sportiva la capatul careia castigi fara sa fi apucat sa interpretezi ceea ce ochiul a inregistrat in stanga si in dreapta pistei. Filmul trebuie savurat in mai multe reprize, nu e suficient sa-l inghiti pe nemestecate. E, cred, prima oara cand forma si continutul sunt echilibrate intr-un film de Wes Anderson. Iar rezultatul e delicios, mergeti de gustati singuri!
Un vapor fara capitan
Dallas Buyers Clubnu prea mi-a cazut bine. Cu un alt actor in locul lui Matthew McConaughey (unul mai putin egotic) si cu un regizor mai intuitiv, filmul s-ar fi putut indrepta spre prietenia emotionanta dintre doua victime, cu atat mai emotionanta cu cat una dintre ele avea in spate o persoana reala. Dar, spre deosebire de Jared Leto care are inteligenta si clasa in postura unui transsexual bolnav de SIDA (personaj fictiv construit ca sa-l echilibreze pe erou), Matthew McConaughey face parada celor 20 kg in minus la fel cum acum 15 ani facea parada torsului bronzat. Dupa cum se stie, ambii actori au primit Oscarul, dar McConaughey aproape ca l-a implorat mortificandu-se pe cantar si jucand cabotin. Insusi adevaratul Ron Woodroof, electricianul infectat cu HIV care a murit in 1992 dupa ce a pus pe picioare un sistem prin care le furniza medicamente celor ca el (in 1985 medicamentele care aveau efect erau aduse din Mexic), s-a aflat la baza filmului. Ideea filmului dateaza din 1992, cand unul dintre scenaristi, Craig Borten, a stat de vorba cu Woodroof, iar proiectul s-a tot amanat din lipsa de bani. Dallas Buyers Club nu e un film memorabil decat pentru Jared Leto, de multe ori da oricum impresia unui vapor fara capitan.
Si o melodrama
Paradisul spulberat/The Broken Circle Breakdowna fost nominalizat la Oscar pentru film strain si l-ar fi luat daca membrii Academiei Americane de Film n-ar fi avut un acces de snobism. Ghinionul lui ca La grande bellezza a iesit in acest an pentru ca filmul belgianului Felix Van Groeningen e un film tipic de Oscar. E o melodrama despre un cuplu care traieste un amor nebun, iar copilul care i se naste se imbolnaveste de cancer la varsta de 6 ani. Bonusul pentru Academie ar fi fost faptul ca eroul canta intr-o trupa de bluegrass, iar eroina va fi si ea cooptata in trupa, drept pentru care melodiile sunt un comentariu al actiunii. Filmul e foarte bine facut si functioneaza extrem de eficient inauntrul conventiei. Punctul de rezistenta e scenariul care amesteca bucatele disparate de actiune, astfel incat nu exista o fluenta temporala a povestii. Fireste, esti lucrat bine pe glanda lacrimala, dar armele sunt fine. Nu poti sa-i reprosezi filmului ceea ce nu e, dar daca e sa-i gasesti un cusur, atunci ar fi ca se epuizeaza pana la jumatate, dupa care incepe sa treneze.
Se ascund in ramurele, pofta buna!…