Estetica lui tine de postmodernismul, cam trecut de copt, al unei epoci ce parea odata plina de promisiuni, dar care s-a prabusit intre timp sub greutatea propriilor pretentii. Apoi, Visniec e si inrolat in tot felul de batalii datate (unele dintre ele pe manseta cartii), a caror relevanta nu o inteleg: literatura impotriva imaginii, arta impotriva societatii de consum, biciuirea „complexelor culturale genetice“ ale romanilor. In opinia mea, literatura ar face bine sa accepte ca epoca de azi e una virtuala si sa isi joace cartea, care nu e una oarecare, in noile conditii, societatea de consum e totusi mai buna decat cea de productie planificata de la centru, iar un complex cultural, prin insusi faptul ca tine de cultura si nu de natura, nu este genetic. Acestea fiind zise ca sa le dam din cale, romanul Negustorul de inceputuri de roman este o realizare literara remarcabila, o carte de care postmodernismul romanesc, cu istoria lui incompleta, avea nevoie, una pe care cititorul actual, daca e pasionat de literatura si nu doar de „poveste“, o s-o guste cu delicii.
Romanul lui Matei Visniec porneste cu o imensa miza naratologica. Va fi o carte despre bogatia promisiunii oferite de inceputurile de roman, in care sunt, de altfel, evocate tot felul de inceputuri de romane celebre, printre care Strainul, Muntele vrajit sau Moby Dick. Un scriitor roman oarecare, traitor la Paris si numit „M“ este contactat de o agentie oculta pentru ca a fost ales sa i se furnizeze un inceput de roman-capodopera. Teoria reprezentantilor agentiei e ca inceputul face romanul, probata prin faptul ca toti marii romancieri ai lumii, intre care si Camus, Thomas Mann si Melville, au facut parte dintre colaboratorii lor. Desigur, asta e o prostie, iar inceputul unei carti nu angajeaza cu nimic valoarea restului. Daca ar fi asa, cel mai bun roman ar contine o mie de inceputuri posibile de roman. Iar Matei Visniec nu crede asta, altfel ar fi scris un al doilea Daca intr-o noapte de iarna un calator (in paranteza fie spus, romanul lui Calvino nu e chiar cel mai bun roman din lume).
Un roman care pasioneaza prin continuari
Romanul Negustorul de inceputuri de roman se citeste cu pasiune pentru a afla care va fi minunatul inceput promis lui „M“ de catre agentie, dar si pentru a lega intre ele din ce in ce mai numeroasele povesti ce incep sa se rostogoleasca, aparent necontrolat, in directii divergente. Aici e avalansa de inceputuri de roman cu care titlul cartii ne ameninta, pentru ca multe capitole par ca incep o noua poveste, de la capat. Povestea unei copilarii se invarte in jurul unui frate mai mare, foarte inteligent, Victor, care creste si apoi pleaca de acasa. Intr-o dimineata, un om se trezeste intr-un oras pustiu, de unde oamenii au disparut. In desertul Nevada, doi tineri in automobil gonesc pe autostrada. Intr-o mansarda, un mort uitat de toti isi povesteste amintirile printre porumbeii care-i invadeaza camera. La casa Monteoru din Bucuresti, in anii ’70, o serie de scriitori importanti beau si fac literatura. Intr-o librarie pariziana, vizitatori misteriosi isi fac aparitia pentru a asculta cartile cu urechea. Si tot asa, in scenarii fie realiste, fie fantastice, in pasaje aparent memorialistice sau de-a dreptul metatextuale, romanul de fata se umfla parca dezordonat, deconcertand cititorul.
Exista totusi un cititor care, in loc sa fie deconcertat, va fi captivat tocmai de rapida alternare a povestilor, pentru ca-i ofera o intriga detectivistica de un tip nou, pentru un Sherlock Holmes de biblioteca. Intr-adevar, cititorul predilect al romanului lui Visniec este un tip livresc, fascinat de posibilitatea ca aceste povesti sa nu fie arbitrare, ci sa se lege, la sfarsit, laolalta. Romanul lui Visniec nu il pasioneaza prin inceputuri, ci prin continuari. Si toate continuarile posibile, cele sapte sau opt romane care compun postmoderna carte a lui Matei Visniec, au ceva de-a face cu literatura. „M“ e scriitor, un estic timid care viseaza afirmarea universala in centrul lumii, la Paris. Dar si idila sa cu domnisoara pe nume Ri este una livresca pana la sclifoseala: domnisoara ii interzice s-o „viseze goala“ si accepta sa faca dragoste cu el dintr-un motiv „strict literar“, ca sa-l dezarmeze pe cititorul voyeur; in replica, „M“ ii compune poezii care s-o atinga in locul lui, pentru ca el e prea timid pentru asta („ma multumesc deci sa scriu acest poem pentru buze/ facut pur si simplu sa o sarute pe buze“). Mortul din mansarda invadata de porumbei, aflam la lectura, e si el romancier, luptand cu un computer uzurpator, care ii fura creatia. Ce sa mai spunem de maleficul librar Bernard, romancier impotent, blocat de decenii la primul rand dintr-o carte nescrisa si care moare pe plaja, izbit de un val cu mare „forta narativa“, fiind pe urma promovat supraveghetor al viselor celorlalti (adica un fel de critic literar, nu?).
Intr-o astfel de atmosfera, autoreferintele sunt de neocolit. „M“ poate foarte bine sa fie Matei, scriitor roman care traieste la Paris, ca si in viata reala. Dupa cum personajul „X“, care se trezeste in orasul pustiu, banuind ca toti oamenii au plecat sau au murit, trimite direct spre volumul lui Visniec Orasul cu un singur locuitor, din 1982, proiectie a copilului care se viseaza rege, dar si alegorie a autorului parasit de fantomele sale dragi, cu inspiratia secatuita. E natural ca acest personaj, hotarat „sa apere normalitatea“ in orasul sau golit de oameni, sa isi propuna sa se reapropie de artele frumoase: „Sa citeasca in fiecare zi cate un pic. Sa-si completeze cultura generala. Proust. Faulkner. Thomas Mann. Sa se initieze putin in romanul postmodern. Visniec“. Toate contextele in care autorul se proiecteaza referential sunt, desigur, autoironice. In paginile romanului sau (nu si pe coperta), Visniec apara literatura cu eleganta si inteligenta.
Dar asta nu poate sa schimbe faptul ca romanul de fata este, in esenta, unul pesimist, o parabola cu accente distopice despre provocarile grozave pe care literatura le are in fata. Literatura de azi e facuta cu emotii epidermice si cu inlocuitori de experiente; realitatea nu mai e cunoscuta si nu mai poate fi atinsa; Euridice (domnisoara Ri) ii interzice lui Orfeu s-o priveasca; subconstientul cititorului e colonizat de un imaginar de imprumut. Intr-una dintre variantele de final, literatura ajunge sa fie scrisa de computere, fara intermediar uman; cel mult, ele se pot folosi de patch-uri literare, plasturi asezati pe pielea indivizilor pentru a le inregistra emotiile si a le transforma apoi automat in literatura. In alta, fratele mai mare, Victor, ajuns in America, se complace intr-o existenta plastifiata. Dar o revansa exista: romanul pe care computerul il scrie, furandu-l de fapt de la romancierul mort Guta, este permutat printr-un accident, transformat intr-o masa textuala dezordonata, deoarece porumbeii care au invadat mansarda lui Guta ciugulesc tastele computerului si reinstaureaza astfel drepturile „naturii“ asupra masinii uzurpatoare.
In ce priveste inceputul de roman promis lui „M“ de catre lucratorii agentiei de inceputuri de roman, el apare intr-adevar la un moment dat: e o fraza oarecare, poetica si nesemnificativa, care, garantat, n-ar putea anunta vreodata o capodopera daca am intalni-o pe prima pagina a unei carti. Visniec se foloseste insa de ea ca fraza de incheiere a romanului sau, unde se potriveste foarte bine. Sfarsitul, nu inceputul acestui roman puncteaza reusita veritabila a lui Visniec. Fraza anodina este acolo polisemantica, iar curgerea in mai multe planuri paralele a romanului se arata a fi rezultatul unei premeditari. O premeditare care merge pana la perversitate: din cele trei-patru fire epice principale, Visniec nu-l lasa pe niciunul sa fie dominant. Romanul se incheie in indecizie, cititorul trebuie sa accepte ca nu stie care este eroul principal al povestii si nici macar cine este autorul adevarat al acesteia. Negustorul de inceputuri de roman este, astfel, o carte incarcata de virtualitati, multe dintre ele opunandu-se si anulandu-se reciproc. Un roman plural, virtual, care vorbeste despre o lume ea insasi virtuala: literatura se dovedeste astfel experta in moduri de a fi pe care laicii abia acum ajung sa le cunoasca, atunci cand isi deschid cont pe Facebook. Este un mesaj puternic, pe care literatura lui Visniec are toate mijloacele sa-l transmita mai departe.
Matei Visniec, Negustorul de inceputuri de roman, Editura Cartea Romaneasca, 2013