– Fragment –
—?Inchideti oblonul, a zis Kurtz brusc, intr-o zi. Nu suport sa ma uit la asta.
Asa am facut. Tacere.
—?O, dar tot o sa-ti scot eu inima! a strigat catre salbaticia invizibila.
S-a stricat vaporul – dupa cum ma asteptam – si a trebuit sa stam sa il reparam in susul unei insule. Intarzierea asta a fost primul lucru care l-a facut pe Kurtz sa nu mai aiba incredere. Intr-o dimineata, mi-a dat un pachet cu hartii si o poza – toate legate cu un siret de pantofi.
—?Pastrati asta pentru mine, a zis. Idiotul asta funest (adica directorul) e in stare sa-si bage nasul in cutiile mele cand nu sunt atent.
L-am vazut dupa-amiaza. Statea intins pe spate cu ochii inchisi si m-am retras repede, dar l-am auzit bodoganind:
—?Traiesti bine, mori, mori……
Am ascultat. Doar atat. Oare repeta un discurs in vis sau era un fragment al unei fraze dintr-un articol din ziar? Scrisese pentru cateva ziare si voia sa o faca din nou, „ca sa-mi dezvolt ideile. Este o datorie“.
Intunericul lui era impenetrabil. Ma uitam la el asa cum te uiti in jos la un om care zace intr-o prapastie unde nu straluceste niciodata soarele. Dar nu aveam prea mult timp de el, pentru ca il ajutam pe mecanic sa desfaca cilindrii care aveau scurgeri, sa indrepte o bara de directie curbata si tot asa. Traiam intr-un dezastru infernal de rugina, pile, piulite, suruburi, chei, ciocane, sfredele – lucruri pe care le detest, pentru ca nu ma inteleg cu ele. Ma ocupam de forja mica pe care o aveam la bord, din fericire; am lucrat din greu intr-o gramada de fiare nenorocite – mai putin cand tremuram prea tare ca sa mai pot sa stau in picioare.
Intr-o seara, cand ma intorceam cu o lumanare, am fost foarte surprins sa-l aud zicand cu o urma de tremur:
—?Stau aici in intuneric si astept moartea.
Lumina era la treizeci de centimetri de ochii lui. M-am fortat sa soptesc:
—?Ei, prostii! si am ramas langa el incremenit.
Nu am mai vazut niciodata si sper sa nici nu mai vad nimic care sa semene cu felul in care i s-au schimbat trasaturile. O, nu eram emotionat. Eram fascinat. Era ca si cand s-ar fi ridicat un val. Am vazut pe fata lui de fildes expresia unei mandrii sumbre, a unei puteri nemiloase, a unei terori lase – o disperare intensa si fara nici o speranta. Oare si-a retrait viata, fiecare detaliu, dorinta, tentatie si abandon in acel moment suprem, de cunoastere desavarsita? A strigat soptit la o imagine, la o viziune – a strigat de doua ori, un strigat care nu era mai mult decat o respiratie.
—?Oroare! Oroare!
Am stins lumanarea si am iesit din cabina. Pelerinii luau cina la popota si m-am asezat la locul meu, in fata directorului, care a ridicat ochii si s-a uitat la mine intrebator, dar am reusit sa-l ignor. S-a lasat pe spate, senin, cu zambetul lui specific, care pecetluia adancimile de neexprimat ale ticalosiei lui. Un roi necontenit de musculite se agita in jurul lampii, al fetei de masa, al mainilor si al fetelor noastre.