Am avut o colega cu care m-am trezit, in zorii anilor ’90, ca devenise reprezentanta elevilor (adica si a mea) in nu stiu ce consiliu din scoala. Evident, nu o alesesem nici eu si niciunul dintre ceilalti colegi ai mei acolo. Acolo, cica, ar fi trebuit, conform functiei, sa ne reprezinte interesele. Nu am aflat niciodata ce legatura misterioasa a propulsat-o in functia aia, nici daca exista vreo cauzalitate intre darnica ei mama, doamna care facea cadouase anumitor profesori, si prezenta urmasei sale in Olimp. In aceeasi masura, nu am stiut niciodata daca fosta mea colega a fost acolo, ce a facut, ce a discutat, propus sau i s-a transmis. Am terminat bine scoala, probabil asta i se datoreaza si ei…
Cunosc si vreo doi-trei colegi din mediul universitar care infloresc brusc, ca florile rare, in momente speciale. Evenimentele astea se petrec, in lumea noastra, cam la patru ani, moment in care dansii isi incordeaza tulpina, isi scutura pistilul, cheama cateva albinute in sprijinul lor si isi pregatesc spectaculoasa explozie de petale si parfumuri pentru „ziua Z“. Iti spun, atunci, dupa o tacere de cativa ani, ca isi doresc cu tot dinadinsul sa iti reprezinte interesele. Unde? Cum? Nu conteaza, astea sunt detalii nesemnificative. Sunt alegeri, am, n-am treaba, am, n-am chef de munca, eu candidez. Ca vreau sa fiu rector, decan, sef de catedra, membru in diverse comitete si comitii… cate am numarat pana acuma?, minim patru posibile candidaturi?, ei bine, imi listez de patru ori CV-ul si ma arunc vijelios in lupta.
Invatamant, sanatate, pompe funebre, sindicate, cofetarii, saormarii: peste tot se fac alegeri, peste tot functia reprezentarii este vitala intru bunul mers al lucrurilor. Nu putine sunt locurile in care chestiunea se transeaza corect, in care cei doriti ajung sa fie si alesi. Exista insa, in absolut toate domeniile, o categorie speciala de „dinupaturici“, de oameni care isi doresc sa isi desavarseasca opera in pozitia sezut, cu fundul intr-un scaun care incepe sa scartaie din toate incheieturile, daca pe musamaua aia se trantesc dosurile nepotrivite.
Daca n-ar fi cateodata tragica, chestiunea ar putea fi mereu comica. In orice alegeri serioase, incordate prin insasi natura lor, e nevoie de un bufon serios, care sa descreteasca fruntile votantilor. Nu e cazul in situatia care ma face, de cativa ani, sa ma gandesc, de doua ori inainte, daca ma duc sau nu sa votez la „europarlamentare“. Nu stiu cat de mult au inteles romanii care este rolul de reprezentare pe care trebuie sa-l indeplineasca un reprezentant al lor in Parlamentul European, nici daca stiu, cei mai multi, cum functioneaza acest organism unde, voios, ne trimitem si noi alesii, atunci cand suntem chemati la urne. Cu siguranta, nici majoritatea celor care sunt propusi de partidele politice nu prea stiu cu ce se mananca functia asta.
EBA, Gigi Becali, Vadim Tudor sunt doar trei cazuri care merita subtitluri intr-un capitol dedicat patologiei alegerilor. Inteleg, mai nou, ca si un domn cu mintea mereu odihnita, fost mare sportiv, ar cam aspira la nectarul de la Bruxelles. Ilie Nastase, fiindca la el ma refer, a spus, cu sinceritatea sa duioasa, c-ar vrea s-ajunga europarlamentar doar ca sa se duca in plen, in prima zi, sa le zica alora tot ce crede el despre U.E. si apoi sa-si dea demisia.
Ei bine, intelegem, din toata povestea asta, ca domnul Nastase are o tafna. El are ceva de spus si vrea sa ne reprezinte (?!) prin neprezentare. Un barbat adevarat, care se insoara cu urata satului pentru o cauza nobila: sa-i spuna in dimineata de dupa noaptea nuntii ca divorteaza de asa o nasoala. E doar unul dintre cazurile romanesti in care cei ce se viseaza intr-o functie pun mai presus de misiunea lor legitima propriul orgoliu. Daca ala e satisfacut, restul e o bagatela. Din pacate, in situatiile acestor domni si doamne, orgoliul omoara responsabilitatea.