Totusi intalnesc pe strada un batran vai de capul lui, care tinea in mana cateva legaturi cu ghiocei.
Las deoparte uimirea mea ca de unde naiba i-o fi scos pe vremea asta si ma gandesc: ce mod onest de a nu cersi, de a castiga un ban cinstit! Mi s-a facut cumva mila de el. Un „S“ imaginar de la Superman mi s-a aprins pe piept si m-am intors din drum cu ideea sa-i curm omului suferinta indurata pe marginea strazii. I-am zis eroic:
— Hai ca vi-i cumpar eu pe toti. Cat face?
Mosul mi-a dat buchetul din mana, apoi a dezvelit un cos de langa el, in care se mai aflau cam vreo doua tone de ghiocei. „S“-ul imaginar a devenit „s“. I-am cumparat doar florile pe care le avea in mana si i-am urat sanatate.
2.
Intr-o buna zi, pe vremea cand mergeam la serviciu, am fost informat de un coleg, fix in poarta institutiei, ca a incuiat un caine de rasa in birou la mine.
— Te deranjeaza? E doar pentru cateva ore.
— Ei, as! Iubesc cainii.
Nu-i vorba, ii iubesc, dar mi-e si frica de ei, in egala masura. Cand sa descui usa, am realizat ca am uitat sa-i cer colegului – care disparuse intre timp – cateva detalii esentiale, gen cum il cheama pe caine, ce rasa e, cam ce dimensiuni are, cat de pacifist este, cu ce comenzi poate fi potolit la nevoie etc. Cat am invartit cheia in incuietoare, nu mi-a fost greu sa-mi inchipui ca dincolo de ea, in birou la mine, se afla un pitbull feroce (din ala care n-are jena sa se arunce si la jugulara tigrului), extrem de dezamagit in singuratatea lui. Si hop! apar eu, un necunoscut, un neica nimeni care-i intrerupe sirul linistit al unor ganduri ucigase.
Mi-am scos rucsacelul, l-am bagat la inaintare si am intrat, cu nervii intinsi la maximum, in birou. Nimic.
— Hei! am strigat.
De sub un scaun a iesit – taras, tremurand, cu urechile fluturandu-i ca un steag alb, cu coada intre picioare – un soricar prapadit. Sa tot fi avut vreo patru kile, cu tot cu bundita de pe el. Si era trecut bine de a doua tinerete.
3.
Un fost tovaras de joaca din copilarie incepe sa-mi povesteasca. Cum lucreaza el in constructii, ce salariu are, cum il fraiereste pe sef, tragand mata de coada la serviciu, „da’ cand e de scandal, fac in trei zile treaba pe o luna“ etc. I-am reamintit ca, ultima data cand l-am vazut, parca era paznic la o crescatorie de peste.
— O, asta acum patru ani. M-au dat afara.
— Pai, cum?
— Mi-a adus unu’ o sticla de tuica sa-l las sa traga la peste. L-am lasat, ca ce peste prinzi iarna? m-am gandit. Ei, sa vezi ca stia el ce stia. S-a dus la opust, a dat drumul la apa si a intins o plasa. In cateva minute, si-a umplut un sac si-a tulit-o. Mie nu-mi trecuse prin cap asa ceva! Am tras o fuga pana acasa si m-am intors cu tata, cu caruta. Am umplut noi vreo cativa saci cu peste – pe alese, numai de la trei kile bucata in sus – si tata a plecat sa-i duca. Si, cat incarcam eu alti saci, apare politia. Cred ca magarul ala care furase primul le daduse de stire. M-au batut de m-au frant, da’ am scapat. La un moment dat, m-am prefacut mort, iar politia a fugit: „Hai, ba, ca l-am omorat pe asta!“. Am stat ce-am stat, facand-o pe-a mortul si-apoi am sters-o si eu. Da’ a aflat patronu’ de paguba – c-a scapat mai tot pestele din crescatorie pe la opust – si m-a dat afara. Nu s-a gandit, nemernicul, ca ia painea de la gura a doi copii! a tinut sa mai precizeze el, moralizator…
Ma rog, nu stiu cat de adevarata o fi fost povestea. Cert e ca nu avea nici un regret pentru cele intamplate, nu-l tulbura alta grija decat ca-si pierduse serviciul „din cauza unui prost“. In plus, am remarcat la el un soi de voiosie – un fel de „ah, maiculita, ce viu si frumos m-am simtit!“ – cand spunea cum a luat pumni peste fata, pana la sange. Si n-o sa inteleg niciodata bucuria, vitalitatea cu care povestesc, in general, oamenii de la tara ca s-au taiat intre ei cu coasele, ca si-au spart capetele cu pari smulsi direct din gard, ca au rupt cu dintii halci din trupul adversarului.