Uneori visatorii din romanele si povestirile SF imaginau un viitor luminos comunist, ceea ce ma facea sa ricanez putin, fiindca in jurul meu comunismul devenea tot mai intunecos, alteori il lasau doar luminos si apolitic, dar intotdeauna, dincolo de nesemnificativa problema ideologica, ma atrageau acele vise cu ochii deschisi ale unor oameni extraordinari. Ei aduceau progresul. Ei voiau sa ne faca tuturor viata mai buna. Ei vedeau viitorul. Erau mareti. Ei, visatorii.
Dupa 1990 steaua lor a apus o vreme. Cel putin in Romania. Desi acum – abia acum – aveam libertatea sa ne visam orice, sa construim orice, am preferat sa visam la o vila, o masina, la calatorii in tari exotice. Era de inteles: inainte sa plecam sa colonizam planeta Marte, noi, romanii, aveam de recuperat multe pe Pamant.
Nici macar SF-ul nu mai era ce-a fost. Realitatea a venit repede din urma, iar realitatea virtuala a fost si mai rapida. Jocurile video cu vise standard, pre-programate – colonizari, razboaie, imperii virtuale –, al caror fir trebuia sa-l urmezi cuminte ca sa ajungi la sfarsit, au inlocuit imaginatia dezlantuita, care nu cunostea sfarsit. Faptul ca SF-ul, gen popular dominant in anii 1970-1980, a fost inlocuit de heroic fantasy si de povestile cu vampiri dovedeste ca oamenii prefera sa se rupa de realitate decat sa viseze cum s-o transforme.
Si-atunci, vorba lui Vlahuta, „unde ni sunt visatorii?“. Chiar sa se fi stins din Romania specia asta minunata, care voia sa reformeze lumea, sa construiasca masini fara sofer, aparate de teleportare, motociclete spatiale si colonii romanesti pe Marte, sa transforme muntele Bucegi intr-un emitator cosmic si sa ne imbrace pe toti in haine identice, fasaitoare, cu un incantator luciu metalic? Au murit cu totii, au emigrat, au renuntat la visele lor si prefera sa bea bere si sa descarce filme de pe internet?
Asa credeam – pana zilele trecute, cand i-am descoperit la televizor. Nu, visatorii n-au murit si nici nu s-au retras in pesterile lor domestice. Eu eram de vina: nu am stiut sa-i vad. Mi-au amortit simturile. Atunci cand primarul Bucurestiului a promis o autostrada suspendata, am ras si eu in rand cu ceilalti, convins ca n-o s-o faca niciodata. Ei, probabil ca nu o s-o faca si probabil ca o sa cheltuiasca o carca de bani ca sa nu o faca, insa omul are un vis. Si daca as fi privit cu atentie, as fi vazut ca nu e singurul.
Semne bune, romani: visatorii nu au disparut de la noi. Ei doar au migrat dinspre science fiction spre politica. Proiectele futurologice despre care odinioara citeam in revistele cu roboti si extraterestri sunt imaginate acum de cei care vor sa administreze tara. Asta e un semn bun, nu? Orice tara si-ar visa ca la conducerea ei sa ajunga visatorii, care sa-i detroneze pe birocratii marginiti si conservatori. Noi, romanii, suntem pe cale s-o facem.
Stiu ca n-avem autostrazi, n-avem cai ferate decente, n-avem nici macar spitale curate. Dar avem visatori. Si parca altfel te simti cand vezi niste oameni vizionari, care gandesc dincolo de maruntisurile astea. Bunaoara, la Timisoara primarul voia la un moment dat sa mute calea ferata din oras in subteran, ba chiar, la o adica, sa faca si-un metrou, ca tunelele tot exista – adica vor exista candva. Probabil cu trei statii, dar nu-i nimic, orasul se va extinde, viitorul e al nostru. Maine-poimaine, intr-o Timisoara cat trei judete, cu optzeci de milioane de locuitori, metroul asta va prinde tocmai bine. Metrou voia si o candidata la primarie de pe undeva pe langa Slobozia – ceea ce, oricat am ricana, ar ajuta foarte mult agricultorii din zona –, si altcineva de prin Ramnicu-Valcea. Si bine fac oamenii: visele deschid mintea. Iata, un candidat la primarie din Iasi promitea mai an ca va face o autostrada subterana in oras. Un visator in plus pe raboj. Heliporturile, statiunile si complexele de locuinte ultramoderne promise cu zeci de guri nici nu mai merita insirate. Insa ar fi pacat sa trecem cu vederea visul edilului de Constanta de a construi pe mare cateva insulite artificiale, taman ca in Dubai, ca sa aratam ca si la noi se poate. Ca mai avem visatori. In general in campaniile electorale, dar e un inceput.
Sunt gata sa pariez ca primul roman care va ajunge pe Marte va fi tot un om politic. De la PSD, presupun, fiindca nu degeaba corpului aceluia ceresc i se zice „planeta rosie“. Dar astea sunt carcoteli: important e sa fie visator. Ca, uite, avem mare nevoie de asemenea oameni! Mai ales pe Marte.