O face public, alegand formula scrisorii deschise. A trimite un mesaj de imbarbatare in privat este una; dar a publica textul intr-un cotidian este – pare a fi – cu totul altceva. Ce anume?
Sa mai spun ca vad un contrast vizibil intre titlul gazetei in care apar scrisorile celor doi, si epistolele insele. Boala, suferinta si compatimirea celui suferind nu tin de registrul pe care il sugereaza un titlu ca „Informatia zilei“. Ducand lucrurile la limita, in morbid: abia moartea unui artist important ar constitui o stire, o informatie care sa puna in miscare rotativa interesului strict gazetaresc, dincolo de coloanele alocate culturii la ziar. Doar exit-ul unui scriitor de calibru si suficient de cunoscut starneste acea emotie publica pe care gazetele o satisfac, o intretin, o exploateaza, sub eufemismul ca astfel acopera subiectul.
Boala lui Lovinescu nu este si nu poate fi o stire; dar ea frisoneaza lumea literara, in care semnatura lovinesciana reverbereaza. Scrisoarea lui Arghezi e din 29 mai 1943: cu numai doua zile inainte, in „Viata“, Lovinescu le raspunsese tinerilor din Cercul Literar de la Sibiu, incheind astfel: „Sa fiti oare dvs. elementele tinere, din care se va selecta a patra generatie postmaioresciana de aparatori ai autonomiei esteticului? Cum va raspund dintr-un sanatoriu, ochii mei s-ar inchide bucurosi peste aceste zori fericite“.
Acesta e contextul in care cred ca trebuie intelese randurile empatice ale unui polemist necrutator ca Arghezi. Vremea polemicii a trecut. Lovinescu este un reper al literaturii contemporane, e axul acestei literaturi; si poetul care-i scrie acum criticului bolnav e constient de marea pierdere ce se prefigureaza. Sa observam cum frazele argheziene, pornindu-si firul de la concretul spitalizarii, vor focaliza rapid pe ceea ce reprezinta Lovinescu in esenta activitatii lui intelectuale. Omul bolnav este destinatarul scrisorii; dar in acest om bolnav, aflat in spital, Arghezi se incapataneaza sa vada Criticul.
Poetul face asadar un fel de desfasurator al intregii lui cariere, dedicata descoperirii, trierii si sistematizarii valorilor literare. „Stradania neclintita de 40 de ani“ nu este o metafora, dupa cum nu e o hiperbola. Sutele de scriitori care i-au trecut pragul lui Lovinescu si miile de manuscrise pe care criticul le-a ascultat si le-a citit sunt pura realitate numerica a cenaclului lovinescian.
Arghezi foreaza deci mai adanc prin mesajul lui public, dincolo de nivelul compatimirii omenesti ce putea fi exprimata mai bine in privat, fata catre fata. Lovinescu, devenit un bun public si Gazda indispensabila a tuturor vizitatorilor iluziei literaturii, nu mai poate face acum acest oficiu. Pe scriitori nu mai are cine sa-i primeasca, sa-i citeasca, sa-i analizeze, sa-i puna in sistem. Boala e a lui Lovinescu. Insa drama este a tuturor scriitorilor romani, in numele carora, parca, Arghezi vorbeste.
Sa ne mai uitam o data pe randurile de raspuns ale lui Lovinescu. Puternic impresionat de scrisoarea primita, criticul raspunde… cu bine cunoscuta sa promptitudine. El a fost toata viata un critic al actualitatii, un comentator cu reflexe rapide, un specialist care stie sa ia pulsul literaturii abia nascute. Omul e bolnav, dar criticul care-i poarta numele si-a pastrat reflexele. El stie cine e Arghezi: este poetul pe care, in sintezele lui, si-a bazat scara piramidala de valori literare. E poetul care defineste o epoca: nu alta decat epoca pe care o scrie el, criticul.
Vreau sa spun ca aceste scrisori deschise depasesc comunicarea intre un om suferind si unul, sanatos, care incearca sa-l imbarbateze. Cei doi vechi adversari de idei sunt legati unul de altul cu lantul invizibil, dar atat de greu, al literaturii. Arghezi a evocat experienta cenaclului „Sburatorul“. Lovinescu, la randul lui, dupa ce marturiseste ca a ajuns sa lacrimeze „la fiecare atentie, induiosat si totusi umilit“, se ridica, simbolic, de pe cearsaful bolii si redevine Criticul atent la stil, la frazare, la expresivitatea scrisorii ce i-a fost adresata. O spune in clar: „Criticul din mine ramane totusi inca viu si sub ruine. (…) tin sa-ti exprim si admiratia mea lterara“. Criticul disocierilor, aprigul demolator al sentimentalismului samanatorist, nu se va impiedica, aici, de propria lui boala. Receptarea scrisorii argheziene se face pe toata gama: de la nota emotivitatii omenesti, la cea a exigentei critice.
Ei doi sunt constienti ca partida e aproape de sfarsit. Arghezi, cu hiperluciditatea lui poetica, stie ca, nu peste multa vreme, literatura romana va ramane fara Criticul ei.
La o luna si jumatate de la acest schimb de scrisori deschise, Lovinescu moare. Curand dupa el va muri si epoca literara pe care criticul modernist a gandit-o si a construit-o, de cand era tanar si pana in ultimul lui ceas.