Probabil ca aceste ganduri au hranit in mod inconstient si subtil materia lui La grande bellezza, cu care Sorrentino a luat in acest an Oscarul si Globul de Aur pentru film strain. Atat de subtil incat nu se intrevad decat la final, cand eroul Jep Gambardella (Toni Servillo) descopera, dupa o insiruire de momente in care decadenta burgheziei contemporane atinge cand sublimul, cand disperarea, ca primul amor a fost cel mai frumos lucru care i s-a intamplat vreodata. Si reinnoada simbolic cu el, terminand in cheie lirica aceasta La dolce vita moderna, mult prea incarcata, mult prea cautata si mult prea superficiala fata de filmul lui Fellini.
Sa nu dam cu piatra in Sorrentino. Pana la urma, si el, si filmul sunt produsul epocii. Suntem cu totii tot mai superficiali si mai inconsistenti decat am fost vreodata (!). Vrem filme profunde si complicate, dar cand dam peste un asemenea film, n-avem timp/chef/dispozitie sa ne gandim prea mult la el (ma vad pe mine cand spun asta). In La grande bellezza profunzimea e, cum ar veni, exterioara. Autorul isi propune sa caute, la fel ca Jep Gambardella, scriitorul cu o singura carte (geniala, se spune, dar unica), frumusetea nestiuta a vietii. Dincolo de editoare pitice, manechine trecute si bolnave, dramaturgi ratati si diversi burghezi bovarici care, cand nu emit panseuri istet-lenese pe terase aerisite, se epuizeaza in petreceri disperate, totul avand frumusetea hieratica a monumentelor romane pe fundal. La grande bellezza ar vrea sa semene cu Casanova lui Fellini, dar se duce pana la urma in Baz Luhrmann, spune cronicarul lui „The Financial Times“. Cam asa e. Menajeria umana e previzibila si stridenta, tapiseria lasa sa se vada modelul dupa care e tesuta, iar inserturile metafizice suna si ele gaunos. Sfanta de 104 ani care mananca radacini („pentru ca sunt importante“) parca vinde cruciulite la mall. Finalul e superb, dar ce folos?
Prima superproductie la care s-a inhamat Darren Aronofsky…
…modifica Biblia facand din Noe un personaj cornellian, sfasiat intre datoria fata de Dumnezeu care i-a ordonat sa nu lase nici un suflet de om sa supravietuiasca potopului si vocea sangelui care-l impiedica sa sacrifice propriile mladite. Interpretarea ferma a lui Russell Crowe (au fost propusi initial Christian Bale si Michael Fassbender, dar n-aveau ce cauta aici) nu te lasa sa intrevezi nuante. Asa cum spune simplu Biblia, „Noe era un om drept si fara prihana in veacul sau si Noe umbla cu Dumnezeu“. Sub statura masiva a lui Russel Crowe, Noe e un bloc de piatra care ori se sparge cu totul si se face praf, ori iti spargi tu pumnul in el. Care dintre cele doua variante e preferata de Aronofsky veti descoperi la cinema. Dar filmul e inegal. E mai antrenant si mai tensionat in perioada de dinaintea potopului ca sa se relaxeze imediat dupa si sa treneze pana la sfarsit. Desi Uriasii (care in Biblie sunt „vitejii cei vestiti din vechime“) arata ca intr-o superproductie contemporana, desenati pe calculator (ca si animalele, de altfel), filmul are un côté vizual mai deosebit. Imaginile desaturate sunt echilibrate de viziunile in culori intense ale lui Noe, iar scenografia dezolanta a unei lumi ajunse la final are in ea ceva organic si abstract mult mai prizabil decat in SF-urile sau distopiile obisnuite. Daca relatia lui Noe cu Dumnezeu e discreta si ferita de ochii nostri, Aronofsky il creeaza pentru Noe pe antagonistul Tubal-Cain (Ray Winstone), care, potrivit Bibliei, a trait inaintea lui Noe si care, ca urmas direct al lui Cain, propovaduieste o lume in care omul decide pentru sine si pentru necuvantatoare. Pe latura evolutionista e altoit si ecologismul, iar filmul are si prin asta, ca si La grande bellezza, valoarea unui document al mentalitatilor contemporane. Astia suntem.