Dorind sa-si construiasca un limbaj doar al ei, critica produce o serie de metafore insuficient abstractizate, pline de gustul si parfumul debaralelor straine din care au fost scoase. Ea imprumuta rangul si ideile altor cimpuri ale cunoasterii, asa cum, dupa spusa misoginului de Schopenhauer, femeia imprumuta rangul barbatului prin casatorie.
Exista metafore textile si metafore vinatoresti, metafore medicale, metafore mineresti si altele. S-a vorbit de „critica prasitoare” a lui Al. Piru si de temeinicia inginereasca de „constructor” a lui Eugen Simion. Unele dintre metaforele de mare efect ale criticii de azi si dintotdeauna pot fi grupate pe categorii tematice, inspirate de variate domenii ale cunoasterii, sugestive pentru inspiratia fluctuanta care guverneaza „arta criticii”.
La mare cinste sint peste tot metaforele imprumutate de la facultatea de Textile si Pielarie. „Firul epic”, de pilda, pe care il observam mereu strecurindu-se in diferite locuri in discutia textelor in proza, ba uneori si a celor in versuri. Exista intotdeauna unul sau mai multe fire epice, in functie de cit de postmodern e romanul, chiar daca uneori epicul e redus la aproape zero. In orice caz, structura e mereu dublata de o textura. Intreaga voga „saptezecista” a textualismului de inspiratie barthesiana, de care la noi sufera inca un critic ilustru precum Marin Mincu, se bazeaza pe o aproximatie etimologica, speculind ambiguitatea text-tesatura. Astfel, orice text este o tesatura de semnificatii, un bun autor postmodern fiind comparabil cu o mare filatura.
Nu mic este domeniul de aplicatie al metaforelor venite de la facultatea de Constructii. Ideea de structura, pe care se bazeaza o mare parte a studiului literaturii, de aici vine. Scheletul operei, de care mai vorbesc unii atunci cind vor sa sugereze ca ochelarii lor analitici poseda raze X, este neaparat unul metalic. Pe acest schelet, autorul „edifica”, „construieste”, „zideste” sau toarna betonul unei noi realitati fictionale. O realitate de santier, brazdata de „transeele fictiunii”. Nu intimplator, Perpessicius numeste fragmentele eminesciene „Exercitii & moloz”. E natural ca, in urma muncii arhitectului si a salahoriei pe santierul operei, sa ramina si destul moloz.
Metaforele medicale sint rezervate criticii de intimpinare. Bisturiul criticului taie adinc in carnea textului, sperind sa-l vindece de bolile sale inca neconstientizate. El identifica „grefele textuale” neconvingatoare, reteaza scurt firele care-l leaga pe autor de traditia de la care se revendica. De obicei, el lucreaza „cu manusi”, ca intr-un laborator (imagine adesea asociata muncii de slefuire a literatorului „la masa lui de brad”). Daca tine sa fie mai radical, criticul are toate sansele sa devina barbier: atunci el nu mai face cronica de carte, ci organizeaza „raderi”.
Metaforele agricole, campestre propaga o viziune samanatorista si pacifica. Poezia sadeste in sufletul cititorilor sentimente perene, iar critica pliveste buruienile de pe cimpul literar.
…Si, cu miinile suflecate, insusi teoreticianul literar se aventureaza in padurea narativa, la taiat de copaci.
* Drept dovada pentru caracterul invariabil hibrid al limbajului criticii literare ofer iubitului cititor chiar aceasta fraza: critica este nu doar o „intreprindere”, ceea ce ne aminteste lejer de „fabrici si uzine”, dar mai e si „caduca”, tine deci si de regnul vegetal.