Dupa cum probabil stiti, in noul sau film Corneliu Porumboiu pune pentru prima oara doua iubiri in acelasi cadru – fotbalul si filmul. Sunt chiar trei, daca il includem si pe tatal sau, Adrian Porumboiu. Obiectul muncii e derby-ul Dinamo-Steaua disputat la inceputul lui decembrie 1988 si arbitrat de Adrian Porumboiu. A fost un meci dificil, care viitorului cineast (pe atunci in varsta de 13 ani) i-a ramas in memorie datorita ninsorii care s-a pornit cu cateva ore inainte si care a redus vizibilitatea astfel incat in repriza a doua nu se mai vedeau nici mingea, nici marcajele de pe teren. In mod bizar, Corneliu a asociat amintirea acestui meci, dificil si pentru miza lui politica – se bateau Securitatea cu Armata –, cu un telefon anonim primit prin 1984. O voce i-a spus atunci ca, daca mai continua sa arbitreze, tatal lui se va intoarce acasa in sicriu. In 3 decembrie 1988, fiul avea si mai multe motive sa stea cu inima cat un purice.
Fascinat de felul cum lucreaza memoria, Corneliu Porumboiu a pornit sa realizeze acest film presimtind niste lucruri, dar fara sa stie prea bine ce dorea sa faca si unde voia sa ajunga. „Din meciul acesta n-am inteles nimic, pentru ca ningea si abia vedeam mingea. Revazandu-l dupa atatia ani, am avut un sentiment straniu, greu de definit“, povesteste cineastul in caietul de presa al filmului. Era mai mult o senzatie, legata in principal de ninsoare. Acum un an si ceva a revazut cinci minute cu sfarsitul meciului la emisiunea „Replay“ de la TVR. A facut rost de DVD-ul cu inregistrarea si anul trecut, cand s-a dus la Vaslui, de Pasti, a inceput sa se uite la meci impreuna cu tatal sau. DVD player-ul nu avea buton de pauza, iar reportofonul se tot oprea – acestea au fost piedicile tehnice care pana la urma au ajutat proiectul pentru ca discutia a parcurs si ea mai multe faze – de la exprimarea „ca la televizor“ a tatalui pana la momentul cand, absorbiti cu totul de joc, tatal si fiul uita sa mai comenteze si devin niste spectatori, ca si noi. „Au fost momente cand, absorbit de meci, ma trezeam spunandu-mi: «Ar trebui sa-l mai intreb ceva»“, a povestit cineastul pentru HotNews.ro. In interviul acordat Gabrielei Filippi si lui Andrei Rus si publicat in caietul de presa al filmului, Corneliu Porumboiu explica: „In prima inregistrare tata intrase intr-un soi de discurs de televiziune, adoptand o atitudine cumva neutra. Raspunsurile lui erau exterioare, fiind un tip obisnuit cu interviurile TV si cu camerele de filmat. Asa ca pana la urma a fost bine ca am fost nevoiti sa intrerupem discutia de mai multe ori, pentru ca asta cred ca l-a facut sa renunte la raportarea mecanica fata de meci. In a doua parte a discutiei se raresc intrebarile si, implicit, si dialogul, pentru ca intram si noi in meci. Si, desi am pierdut din inregistrare lucruri care mi-ar fi placut sa ramana, am considerat ca imbinarea intre imagine si discutia noastra functioneaza si ca un document al intalnirii dintre mine si tatal meu, si ca nu are rost sa incerc sa-i confer in mod artificial alte semnificatii. Daca as fi adaugat inserturi care sa explice anumite date din discutie care pot fi dezorientante pentru spectatorii ce nu cunosc parcursul carierei lui, sau daca as fi reinregistrat partile de discutie pierdute, as fi riscat sa pierd prospetimea momentului dintre noi. Ar fi iesit un alt tip de film, cu un alt tip de emotie, sau chiar fara emotie“.
Un meci-madlena
Surpriza spectatorului e sa constate ca si el ajunge sa resimta la un moment dat emotie, meciul respectiv functionand ca o madlena. Daca Porumboiu leaga in interviuri imaginile cu spectatorii gri din tribune, zgribuliti sub umbrele, de imaginile cu cetateni stand la coada la paine sau adusi sa il aplaude pe Ceausescu, imagini pe care le-a vazut in filmul-eseu al lui Andrei Ujica Autobiografia lui Nicolae Ceausescu, el vrea sa sugereze prin asta si ca ambele proiecte investigheaza forta manipulatoare a imaginii in paralel cu cea evocatoare, de document. Daca ne e usor sa ne imaginam trecutul din perioada comunista in alb-negru, pentru ca asa vedeam lumea la televizor, comparatia cu felul in care se filmeaza un meci de fotbal in ziua de azi trimite in zone in care unii dintre noi (ca ne-microbisti) nu ne-am aventurat niciodata. „Fotbalul e cel mai popular sport, iar cinemaul e o cultura de masa. Cred ca tot timpul s-au influentat. Sa ne uitam, de pilda, la cum e filmat acum un meci de fotbal. Se filmeaza in zona star system-ului. Vezi foarte mult jucatorii, sudoarea, sunt foarte multe prim-planuri. Real, se vede cam 70% dintr-un meci sau chiar mai putin. Pe urma sunt reluarile – tot ai acces prin televizor la un anumit soi de manipulare“, a spus cineastul pentru HotNews.ro.
„Daca inainte de 1989 putem vorbi de cenzura deoarece camera de filmat era in asa fel plasata la meciuri incat rareori existau prim-planuri ale jucatorilor si nu erau surprinse conflictele dintre ei, si azi exista un fel restrictiv de a reda meciurile de fotbal, chiar daca foarte diferit. Privirea pe care o are acum camera de filmat la meciuri e atat de precisa, intr-o traditie americaneasca de a stoarce emotii prin prim-planuri si reluari, incat experienta de a viziona meciul in fata televizorului aproape ca nu mai are nici o legatura cu aceea de a-l trai pe viu, pe stadion. Revazand meciul arbitrat de tata, m-am intrebat daca aceasta maniera de a filma, cu care am crescut, nu e chiar cea care mi-a format indirect modul de a ma raporta la cinema“, completeaza Corneliu Porumboiu in interviul publicat in caietul de presa al filmului.
Dupa ce a avut premiera mondiala in cadrul sectiunii Forum a Festivalului de Film de la Berlin, Al doilea joc e pe cale sa fie vandut in Franta si Germania (aici va fi preluat de un distribuitor care il va arata publicului din Germania, Austria si Elvetia). Desi glumeste spunand ca de-acum inainte ar putea face o serie cu acelasi meci comentat succesiv de el impreuna cu ceilalti membri ai familiei, Corneliu Porumboiu admite ca acest eseu fotbalistico-filosofic ar putea incheia o etapa in filmografia sa. El se concentreaza acum pe un nou proiect, un film de fictiune despre trei tipi care pornesc in cautarea unei comori. Nu, nu o cauta la Vaslui, ci undeva in sud, desi va reveni la umorul din A fost sau n-a fost?.