Sebastian, personajul principal al romanului tau, e tanarul roman mediu, care nu stie prea bine ce vrea de la viata. La urma urmei, nu i se intampla nimic in plus fata de ceea ce i s-ar putea intampla unui om in viata reala. De ce ai ales acest tip de personaj?
L-am vazut pe Sebastian ca pe baiatul destept care e obligat sa parcurga toata tranzitia asta romaneasca in care nu are nici o sansa. Cand apar sanse, poate le da chiar el cu piciorul si din nou ajunge la esec. Dar Sebastian e si un tip mai ciudat, pentru ca a visat intotdeauna sa scrie fictiune. Nu se stie cat din acest esec i se datoreaza lui sau faptului ca in ziua de azi e greu sa supravietuiesti ca scriitor. Intre timp, e un functionar, desi lucreaza la Biroul de presa al Primariei sectorului 4, si e un functionar corupt. Dar nu vede faptul acesta de a fi corupt in Romania de azi ca pe un mare lucru. Esecul personal e mult prea acaparator ca sa mai fie loc si pentru o mustrare de constiinta legata de faptul ca e corupt, dimensiunea sa etica este aproape de zero.
Deci, pe de o parte e un ratat, daca ne raportam la faptul ca e functionar si nu scriitor, asa cum isi doreste, dar pe de alta parte s-a adaptat foarte bine la societatea romaneasca, unde banii se fac si altfel decat pe cai corecte.
Absolut. El calatoreste anonim in Romania asta obosita a acestor ultimi ani, impartit intre baruri, bautura, curve si un viitor foarte incert. E un om care se indreapta spre o batranete petrecuta in singuratate, e marcat de inchipuirea fabuloasa a bolilor si a mizeriei in care se gandeste ca va sfarsi.
Sebastian e functionar la Primarie si este corupt. Alipirea aceasta, lucrator la stat#coruptie, este chiar inevitabila?
Nu toti functionarii sunt corupti, pentru ca nu tuturor li se ofera ocazia (rade). Drama din carte nu este a bugetarului roman, nu am facut un profil al bugetarului roman care vaneaza o spaga mai mica sau mai mare. Sebastian resimte acut lipsa banilor si o considera o nedreptate, se desprinde, zic eu, o viziune de stanga a lui. E greu sa fii etic in societate, atat timp cat stii ca taxele pe care le platesti corect ajung in buzunarele si firmele unor baieti. Conflictul acesta il traim si noi zi de zi. Incerc sa fiu corect, dar apoi vad ca raman in urma celorlalti. Dar nu cred totusi ca functionarul roman e neaparat corupt sau doctorul e obligatoriu spagar. Sunt niste caracterizari viciate.
Romanul include mai multe conflicte: cel intre generatii, intre Sebastian si tatal sau pensionar, cel intre sexe, intre Sebastian si Gratiela, de exemplu. Acest din urma conflict pare sa te intereseze in mod deosebit pe tine. Ai lansat anul trecut, impreuna cu Simona Tache, cartea Femeile vin de pe Venus, barbatii de la baut, care trateaza tocmai modul diferit in care barbatii si femeile vad lumea. Si, din cate am inteles, ideea unei astfel de abordari ti-a apartinut. De unde vine interesul tau pentru aceasta tema?
Eu am scris niste texte legate de obsesiile femeii de azi, obsesia pentru greutate, placerea de a vorbi mult sau de a face cumparaturi, cu barbatul tarat prin mall-uri in „excursii“ interminabile. Am inceput sa scriu despre asta intai pe site-ul Times New Roman. Apoi, cand am ajuns la „Catavencii“, vazand-o si pe Simona ca scrie pe aceeasi tema, am zis ca ar fi foarte tare daca ne-am confrunta. Alegem o tema, intram in joc, ea zice ceva, eu zic altceva pe aceeasi tema (rubrica „Batai in dialog“ din „Catavencii“ – n.r.).
In roman, cuplul Sebastian-Gratiela e oricum unul nefunctional. Ei se intalnesc in momente cu totul si cu totul nefericite ale vietii fiecaruia. Sebastian se confrunta cu perspectiva de a infunda puscaria, Gratiela e intr-un moment in care e convinsa ca viata ei de acum incolo se va rezuma la cresterea fetitei si atat. Ei sunt impreuna, dar nu sunt impreuna, fiecare ramane in zona lui, functioneaza ca doua bile de biliard, se ciocnesc, apoi fiecare o ia in directii diferite.
Gratiela e prezentatoare TV si asta iti ofera ocazia de a lansa, in roman, o critica fina, dar dura la adresa televiziunilor de stiri. Sebastian vede prezenta in studio a Gratielei ca un soi de prostitutie intelectuala, ea trebuie sa asculte, aparent interesata, tot felul de personaje care nu au nimic de spus. Si sa zambeasca.
Exact despre asta am vrut sa scriu acolo. Traim o aparenta a televiziunilor de stiri, nu mai zic ca ceea ce ei numesc stiri, in proportie de 90% nu sunt stiri. Aceasta prezenta acuta, la care ai senzatia ca esti expus, in care se intampla tot timpul lucruri, in care ti se cere tot timpul atentia, este o lume artificiala suprapusa lumii reale. Televiziunile de stiri au devenit televiziuni ale unui altfel de divertisment, nu ale informatiei. Nu te informeaza, ci iti creeaza o lume in care informatiile trec cu mare viteza, se consuma rapid. Un breaking news este doar o gogoasa al carei rol este de a te mai tine cinci minute in fata televizorului. Asistam seara de seara la acele intalniri ale unor „sectanti“ ai stirilor, care stau si vorbesc despre tot si nimic cu o voluptate dezarmanta. La un moment dat, te intrebi: „Bai, ceva trebuie sa se intample, ca nu or fi astia atat de cretini“. Ei, exact atat de cretini sunt si au invatat sa vorbeasca despre nimic la perfectiune.
Tu, spre deosebire de personajul principal al romanului, esti inca jurnalist. Sebastian, care viseaza sa scrie carti, e ingrijorat ca scrisul la ziar i-a deformat stilul de viitor scriitor. Cum te-a afectat sau cum te-a ajutat pe tine faptul ca lucrezi la o revista?
Singurul punct in care m-a afectat este ca atunci cand lucrezi in presa, e greu sa iti dozezi timpul, sa gasesti acel moment de ragaz in care sa te gandesti doar la romanul pe care-l scrii. Mai ales ca atunci cand scrii un roman, ai nevoie de timp, de ore puse cap la cap. Este nevoie de o disciplina a scrisului, indiscutabil, oricat ai fi de talentat sau genial. Timpul dezordonat pe care ti-l ofera presa a fost un handicap. Totusi, eu lucrez la un saptamanal, unde lucrurile au un alt ritm si am putut sa imi pun deoparte cateva ore in fiecare zi, mai ales in ultimul an in care am terminat romanul.
Pe de alta parte, cred ca presa m-a ajutat cumva doar si pentru faptul ca am scris in fiecare zi. Scriind in fiecare zi, ti se creeaza anumite dexteritati, o anumita usurinta de a scrie ce vrei.
De obicei, in articolele pe care le scrii in revista folosesti un limbaj dur, uneori chiar licentios. In Sebastian, ceilalti si-un caine ai fost mult mai cuminte, din acest punct de vedere, nu ai abuzat de acest mod de a povesti. Ce te-a determinat sa fii atat de temperat?
Pur si simplu asa s-a intamplat. Cum ti se dezvaluie usor, usor un subiect, asa ti se dezvaluie si tonalitatea scrisului, reglajul dintre inalte, joase si basi. Asa a iesit, nu a fost nimic programat, nu am vrut nici sa ma feresc, nici sa abuzez de o anumita vulgaritate lingvistica.
Ai terminat Filozofia la Iasi. De ce ai plecat la Bucuresti?
Am zis ca imi iau un an de studiu, in principal pentru limba germana, dar a iesit o catastrofa, in primul rand pentru ca m-am intors in Fetesti, de unde plecasem la facultate. Ca sa mai castig niste bani, m-am angajat ca profesor. Profesor de filozofie, logica, psihologie, in afara de lucru manual, predam cam tot in liceul acela. Am avut senzatia ca ma scufund, a fost un esec total, si nu vroiam asta. Asa ca in vacanta de iarna, am fugit pur si simplu de acasa la Bucuresti, intr-un oras pe care il dispretuiam total. Nu am simtit oras mai ostil la un prim contact ca Bucurestiul. Imediat am intrat in zona de presa, cu Mircea Dinescu la „Aspirina saracului“, dupa care lucrurile s-au schimbat in bine, mi-am renegociat inclusiv relatia cu orasul.
Viata de dupa facultate, de profesor la Fetesti, o vedeai cumva ca o ratare similara cu a lui Sebastian?
Sunt convins ca asa s-ar fi intamplat daca nu plecam de acolo. Dupa cum si toate gandurile mele legate de un parcurs academic, de un doctorat in filozofie s-au spulberat rapid.
De ce ai renuntat la filozofie pentru presa?
Pai, cand termini Filozofia, nu stii sa faci, de fapt, nimic. Si atunci am incercat sa vad cat ma duce talentul. Dar presa in sensul clasic, hard, al cuvantului, nu prea am facut. Maxim m-am atins de zona de reportaj, dar am ramas in zona de satira, de opinie cu alt gen de agresivitate.
Ai debutat in roman destul de tarziu, la 36 de ani. De ce a durat atat de mult pana ai scris aceasta carte?
Am mai publicat un volum de proza scurta la Editura Vremea acum vreo patru sau cinci ani. Cinci povestiri, o carte scurta, mai mult o carte de vizita, am vrut sa am un lucru incheiat, am vrut sa apar neaparat cu ceva. Si a fost o carte care a avut o critica buna, ceea ce a fost uimitor pentru mine, un tip care nu are prea multe contacte cu lumea literara. Dar mi-a luat mult pana la debutul cu un roman pentru ca asa m-am copt eu, asa s-a copt romanul, atat a durat fabricarea.
De ce nu ai continuat sa scrii proza scurta?
Scriu proza scurta in continuare si sper, la un moment dat, sa mai scot un volum de proza scurta.
„Acest roman nu iti lasa niciodata senzatia de falsitate“
Ai scris un roman despre viata de zi cu zi, o solutie riscanta daca vrei sa ai succes.
Niciodata nu m-am gandit ca imi trebuie un subiect socant ca sa scriu un roman, nu mi-am dorit neaparat sa fiu placut, nu m-am uitat pe piata, sa vad ce scriu si sa vin cu acelasi lucru. Lucrurile s-au intamplat de la sine si tocmai ca acest roman nu iti lasa niciodata senzatia de falsitate.
Motto-ul cartii e un citat de Salinger: „(…) te rog sa accepti acest modest buchet de paranteze proaspat inflorite: (((()))). Presupun ca nu au un aspect prea floral, dar tin sa fie primite ca niste semne cracanate, curbate, ale starii mele de spirit si de trup, acum cand scriu toate acestea“. Ce ti-a inspirat aceste cuvinte?
L-am ales dupa ce adunasem deja cateva capitole, scriam in diferite zone ale romanului, ca sa zic asa. Avusesem vreo trei, patru motto-uri, dar am ramas la acesta deoarece Sebastian traieste in eterne paranteze. Insasi viata lui si-o pune des in paranteze si aluneca inertial, nepreastiind spre ce, are iesiri din propria viata, nu i se pare tentant viitorul, se retrage pe marginea drumului, fumeaza o tigara si se uita detasat. Paranteza tine cumva de firea contemplativa. Cam toate personajele din roman ar vrea sa ia o pauza din propria viata si sa priveasca cumva din viitor, dar e greu, pauza asta apartine tot vietii.
Mihai Radu are 36 de ani si a absolvit Facultatea de Filozofie a Universitatii „Al.I. Cuza“ din Iasi. A renuntat la o cariera de profesor, pentru a lucra mai intai la „Aspirina Saracului“ si „Plai cu Boi“, dupa care s-a alaturat „Academiei Catavencu“. In prezent, lucreaza la revista „Catavencii“. A publicat volumul de proza scurta Hobby si alte povestiri si, in 2013, impreuna cu Simona Tache, cartea Femeile vin de pe Venus, barbatii de la baut, care reprezinta o colectie a textelor scrise de cei doi in rubrica „Batai in dialog“ din „Catavencii“.
FOTO: Ionuta Necula
Galerie foto
