– Fragment din nuvela „O bataie in usa“ –
Tarmul spre est nu ma ispitise pana atunci sa-l explorez, perspectiva intr-acolo fiind inchisa de stanca pe care era cocotata casa celor doua Eleni, si nici nu incercasem s-o ocolesc. De la cateva sute de metri in larg, peisajul se deschidea frumos in adancime pana spre cimitir, primele case de la strada litoralului si portul aflat cam la trei kilometri. Golful minuscul si debarcaderul erau abia sesizabile de departe si la fel era si scobitura de pe reversul aceleiasi stanci. Intr-acolo se indrepta Eleni pe neasteptate si, docil, am imitat-o.
Proportiile se schimbau de aproape. Aparand dintr-odata, ca la intoarcerea unei file, locul avea o splendoare salbatica. Ea verificase, cunostea prea bine acest efect de surpriza nebanuita si se opri, facu prima pauza ca sa ma astepte.
Faleza foarte inalta de stanca sura cadea vertical in mare in fata noastra si totusi valurile reusisera sa scobeasca, sa roada in piatra. Bolta aparuta si care era insesizabila de departe avea si o plaja de-o palma dedesubt, unde marea aruncase oua de piatra alba perfect slefuite, doar o parte sub apa translucida. Pe pavajul uscat cu pietre fierbinti de sub perete, talpa uda aluneca periculos, Eleni cunostea insa si locul, si secretul mersului ca pe gheata. Am urmat-o si aici: nisipul alb si uscat, o fasie lipita de perete era mai incolo, ascunsa in umbra. Se aseza si-mi facu semn sa vin langa ea.
Prima explicatie pe care mi-am dat-o a fost joaca. Placerea un pic exhibitionista de la pubertate insotita de un mic secret care n-are farmec daca nu asociezi pe cineva. Poate si zilele lungi de vara anosta, inactivitatea, singuratatea, plictiseala. Doar cateva secunde imi fusese teama privind-o din urma cum baleteaza pe pietrele alunecoase, cu burta ei intr-o periculoasa, ingrozitor de periculoasa expunere. Eram doar eu cu ea acolo si-mi mai trecuse prin cap sa sar s-o sprijin sau s-o iau si s-o duc pe sus. I-am si spus asta si ea izbucni in ras satisfacuta, prima data cand radea si era cu o pofta care m-a anihilat.
— E loc aici pentru amandoi, stai langa mine, repeta ea invitatia careia nu ma grabisem sa-i raspund. Hai, te rog, aici. Nu-ti fie frica.
Era locul umbrit pentru care inotasem pana aici, cel mai bun loc de plaja la acea ora cand si stanca de deasupra parea sa arda. Simulacrul de intrecere dinainte, scufundarile, totul in viteza si fara timp de gandit, ouale de piatra fierbinti, alunecoase, dar si zgomotul infundat si ritmic al fluxului care-ti umple urechile, din toate astea incepea sa se distileze o surda stare de exasperare. Excursia cu o femeie gravida in asemenea locuri nu era o aventura pentru mine. Nu stiu daca ea imi simtise indispozitia, sigur e insa ca nu-i pasa. Se lasa pe spate si ma indemna cu aceeasi autoritate cu care imi ceruse s-o urmez sa fac la fel. Nu vom sta mult. Ne uscam si, daca nu-ti place, plecam.
Un timp, nu mi-am gasit locul. M-am ridicat apoi in capul oaselor (ea era cu ochii inchisi), am contemplat indecis marea. Nu se zarea in jur nici o urma a trecerii si a altcuiva pe acolo, concavitatea de piatra era sonora ca o ureche gigantica, iar ingustul pat de nisip alb era ca faina sau, mai degraba, ca pulberea de marmora, desi cu granulatie mai mare. Dinspre est, toata dimineata, pana spre pranz, batuse acolo soarele si nisipul alb acumulase caldura. Si ca adapost era un loc perfect pentru cine gandea ca Eleni, am verificat asta mai tarziu. In rest, nu era mare lucru de vazut, decat orizontul lichid unde palpaiau flacaruile de foc ale dupa-amiezii. M-am intins la loc, pe spate, si prima senzatie fulguranta a fost atingerea de neevitat cu pielea umarului ei: zbicita, dar inca rece si neutra ca o alta piatra slefuita de ape.
Consemnul tacerii il acceptasem si inainte ca si acum, imun la ceea ce era un pic ridicol pentru un barbat, urmarindu-i, ca pe un grafic, molesit de placerea difuza din muschii care se relaxeaza, respiratia intai agitata, apoi, treptat, insesizabila. Nervozitatea din primele clipe si sentimentul de joc caraghios de copii se dizolvara si ele in pacea fizica, cea a fibrelor celulare. Intr-un fel, eram prizonier, obligat la neimpotrivire. Jocul era insa de nerefuzat intr-o dupa-amiaza altfel pustie. Cu acest gand m-am jucat in imaginatie, construind tot felul de combinatii, pandind cu ochii inchisi un zgomot care sa nu fie al valurilor, incercand sa separ, sa izolez de celelalte senzatii punctele de atingere ale epidermelor umerilor nostri, somnoland apoi epuizat de efortul steril…
— Iti place? rasuna pe neasteptate vocea ei.
Am deschis ochii: deasupra, pe cer, in adancime, isi tara coada de spuma alba alt avion in zbor spre sud.
— Ce anume?
— De mine. Sa fii aici cu mine.
Formularea exacta a intrebarii putea fi si alta, in aceasta portiune amintirea mea e flua. Din ea, oricum, se deduceau mai multe. De pilda, ca voia sa verifice efectul initiativei de a ma fi adus in locul ei secret de plaja si astepta un da, asa cum se asteapta o victorie. Dar era, spusa cifrat, si o luare in proprietate, o atingere mentala incarcata de senzualitate electrica, mai puternica decat a epidermelor. Sens ambiguu, dar tonul era de somatie. Am simtit-o ridicandu-se in cot, in asteptarea raspunsului, ca sa ma studieze si am inchis ochii.
— De ce nu? m-am eschivat cu alta intrebare. Da, imi place grozav. Toate imi plac.
Urma o pauza lunga, timp necesar pentru elan si apoi pentru saritura. Dar ea se intinse tacuta la locul ei pe nisip. In ce ma priveste, m-am recunoscut fara placere neputincios sa preiau vreo alta initiativa. M-am ridicat si fara o vorba am intrat in apa, am inotat pana aproape de unde se vedea spre vest debarcaderul „nostru“, era tot pustiu, am revenit. Ridicata in picioare, Eleni ma urmarise si cand m-am intins iarasi cu fata in sus nu s-a grabit sa se aseze langa mine. Jocul incepuse de mult, dar ea avea o rezerva inepuizabila de rabdare.
CARTEA
Intimitatea unei femei este perturbata de un turist care cauta gazduire si care ajunge sa descopere pe parcurs lucruri incredibile. Un barbat se izoleaza intr-un loc uitat de lume pentru a scapa de agitatia citadina, dar primeste o „vizita“ cu totul stranie. Doi prieteni discuta despre moarte, in special despre sinucidere si executii. Un pseudocuplu incearca sa se adapteze vremurilor dupa absolvirea facultatii, insa efortul de integrare intr-o societate bolnava are efecte neasteptate, traseul celor doi luand o turnura tulburatoare. Cele patru nuvele din Sindromul Robinson se completeaza una pe alta, dezvaluind consecintele pe care le pot avea incalcarea intimitatii, insingurarea, curiozitatea fata de moarte sau dorinta de a fi acceptat de ceilalti.
AUTORUL
Radu Mares (n. 1941) a urmat filologia la Universitatea din Cluj, oras unde s-a si stabilit dupa 1971. A fost profesor, ziarist, redactor la revista „Tribuna“ (1971-1997), director al Editurii Dacia (1997-2001). A publicat volumele: Anna sau pasarea paradisului (1972); Cel iubit (1975); Caii salbatici (1981); Pe cont propriu (1985); Anul trecut in Calabria (2002); Manual de sinucidere (2003); Ecluza (2006); Cand ne vom intoarce (2010); Deplasarea spre rosu (2012). A fost distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor (1972), Premiul pentru roman al Filialei Cluj a USR (1981), Premiul pentru proza al Filialei Cluj a USR (2002), Premiul „Cartea anului“ al Filialei Cluj a USR (2006), Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul pentru proza al Filialei Cluj a USR (2010).
FOTO: Mircea Struteanu
Galerie foto
