De ce tocmai film, domnule Serban? Cum de nu v-ati orientat spre zone mai mediatizate ale presei de la noi? Analist politic, de exemplu.
Pentru ca nu ma pricep si, oricum, exista destui analisti politici. Nu mi-am propus neaparat sa ma pozitionez cumva pe piata media. Pur si simplu, fac ceea ce mi-a placut dintotdeauna, si anume sa scriu despre arta mea preferata, filmul.
Este o provocare pe care ati acceptat-o inca de mic?
Ooo, chiar din copilarie, nu! Sigur ca vedeam filme atunci, dar nu ma gandeam ca o sa ajung sa scriu despre cinema. Eram un spectator obisnuit. Tin minte ca ma duceam impreuna cu bunica mea, care era o mare cinefila si cunostea toti actorii hollywoodieni. Primele mele contacte erau cumva bruiate, trebuie sa spun, pentru ca bunica mea, pentru a-mi proteja inocenta in ale filmului, si mai ales fata de violenta de pe ecran, de cate ori murea un personaj dintr-un western, de exemplu, ma tragea de maneca si-mi zicea: „Nu e adevarat, e doar in film!“. Astfel am deprins, probabil, rudimentele acestei schizofrenii: lucrurile pe care le vezi pe ecran sunt si, in aceeasi masura, nu sunt reale.
Bunica dumneavoastra era deci un fel de CNA de astazi.
Ha! Ha! Presupun ca se poate spune si asa. Bunica mea era, sa-i spun, un „CNA domestic“. Mai simpatic, dar la fel de vigilent!
A fost vreun regizor care v-a marcat?
In copilarie, nu, pentru ca, probabil, nimeni in copilarie nu se gandeste la regizor, ci ia filmul ca atare, este interesat de actori, de ce se intampla de-a lungul povestii. Dar am un regizor care m-a impresionat mult, prin adolescenta, cand mi-am dat seama ca rezonez foarte bine cu ceea ce propune el. Si acel regizor se numeste Alfred Hitchcock.
Va adresez o intrebare cuprinzatoare cat o tema de doctorat: ati putea face o comparatie intre filmologia romaneasca de astazi si cea de dinainte de 1990?
Sigur, se poate face un bilant. De altfel, am si realizat recent lucrul acesta, pentru o revista a Muzeului Taranului Roman, care se cheama „Martor“. Asta a fost tema, intrebarea: „Ce s-a intamplat in filmul romanesc dupa 1990?“. E clar ca s-a intamplat ceva fundamental: cinematograful romanesc al ultimilor 15 ani nu mai seamana cu ceea ce a fost inainte. Asta nu inseamna ca inainte de 1989 toate peliculele romanesti au fost slabe. Nici vorba de asa ceva! Exista cateva varfuri, incepand de la clasicul Padurea spanzuratilor – un film care, dupa canoanele de astazi, pare prea lung, dar care are cateva momente regizorale memorabile.
Astfel, si Pasarilelui Hitchcock, de care pomeneati, pot fi considerate azi „invechite“.
Sigur ca da! Pentru ca asta este esenta cinematografului, se innoieste cu fiece noua generatie. De exemplu, astazi au aparut in cinema aceste efecte digitale, care pe mine ma cam sperie. Dar, revenind la cinematograful de dinainte de 1990, exista cateva varfuri: Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Iacob al lui Mircea Daneliuc sau Proba de microfon al aceluiasi – care a fost, pentru mine, un prim contact cu un anumit tip de cinema, foarte direct, foarte viu, foarte aproape de realitatea de atunci. Ce s-a intamplat „dupa“ nu mai seamana sau, daca vreti, seamana doar cu aceste doua filme amintite: Reconstituirea si Proba de microfon. Mi se pare benefica pentru cinematograful romanesc aceasta ruptura de un anumit tip de cinema, care era estetizant, care cuprindea in general ecranizari.
Era pentru un public mai citit cinematograful de dinainte? Asta spuneti, indirect?
E ceva adevar in chestia asta, dar m-as feri sa o spun atat de transant. Era un public mai interesat de ceea ce inseamna CINEMA, cu majuscule. Acuma nu mai vorbim despre „public“, ci despre „publicuri“. Acesta este un truism la moda, dar, ca orice truism, trebuie repetat. Ce se intampla astazi? Se produce aceasta ruptura si pentru ca exista publicuri mult mai variate. Exista un public tanar, avid de noutate, este cert, si acesta nu mai rezoneaza la un anumit tip de cinema. Si nu e vorba aici numai de cinematograful romanesc, care – s-o spunem pe sleau! – nu este un varf al cinematografului mondial; nu mai rezoneaza cu o anumita durata, cu planurile lungi. Ingmar Bergman, de pilda, este pierdut pentru tanara generatie. Dar asta nu face decat sa mi-l faca si mai drag si sa rezonez cu bunul meu coleg, Radu Cosasu, care, recent, mi-a spus ca, revazand Scene din viata conjugala, a fost absolut devastat de adevarul acestui film. Trebuie spus aici un lucru, cumva neplacut pentru tanara generatie: pentru a intelege anumite filme, iti trebuie o anumita experienta de viata. Nu e vorba numai despre experienta de cinefil; aceasta sigur ca este importanta pentru a valoriza. Dar pentru a intelege relatiile, mai ales din filmele amintite, iti trebuie o anumita profunzime a intelegerii vietii, pe care nu o capeti decat in timp. Nu poti ca la cincisprezece ani sa intelegi filme ca Fragii salbatici sau ca Persona, de pilda.
Pe de alta parte, de ce filmele semnate de Sergiu Nicolaescu „prind“ la publicul nostru?
Sunt filme usoare, ale unui public pentru care cinematograful inseamna exact si nimic mai mult decat acest tip de filme. Si nu e vorba aici despre filmele de gen, nu am aceasta prejudecata a genurilor majore si a genurilor minore. Eu cred ca un cinefil este cel interesat in mod egal de toate genurile, pentru ca in toate exista si varfuri, si rateuri. E vorba despre faptul ca aceste filme ale lui Sergiu Nicolaescu ofereau la vremea respectiva – si, iata!, o mai fac si astazi, ceea ce ne pune niste intrebari privitoare la evolutia societatii noastre – un soi de divertisment facil unui public care nu cerea mai mult. Ca acestea erau facute pentru a distrage atentia, da, e adevarat, dar eu cred ca asemenea filme isi vor gasi intotdeauna un public, pentru ca vor exista intotdeauna oameni care nu tin sa fie la zi cu tot ceea ce se face in cinema. Iar eu as disocia aici intre publicul de telenovele sau publicul de televiziuni – nu stiu de ce, pentru mine, televiziunea a devenit sinonima cu telenovela – si publicul interesat de cinema, care trebuie luat ca o arta. Desi cinematograful este arta cea mai populara, la noi, in mod paradoxal, el se afla la margine. Este privit cu o anumita condescendenta de catre cei care sunt „ierarhii“ culturii romanesti, pentru ca, spun din nou un truism, cultura noastra este literaro-centrica: literatura este in varful piramidei din centrul cercului.