Lina si Serge. Dragostea si razboaiele Linei Prokofiev, volum aparut anul trecut, reia, intr-o forma accesibila tuturor, numeroase informatii ce au format miezul unei ample cercetari stiintifice pe urmele anilor petrecuti de Prokofiev in Uniunea Sovietica, din 1936 si pana la moartea sa, in 1953. Volumul, publicat in 2009 la Oxford University Press, se intituleaza Artistul Poporului. Anii sovietici ai lui Prokofiev. Il amintesc aici pentru cei care ar dori sa afle toate detaliile pactului cu diavolul facut de compozitorul ce si-a abandonat libertatea capatata in 1918 – cand fusese autorizat sa paraseasca Rusia in plina revolutie si se stabilise la Paris –, cedand in anii ’30 impulsurilor sale ambitioase, promisiunilor unei vieti libere si lipsite de griji, si mirajului unor comenzi de creatie bine platite.
Stravinsky, concurentul sau rus in Occident, nu a cedat mirajului comunismului stalinist la care a fost expus, la fel ca si Prokofiev, incepand din 1925. Atunci, Lunacearski, comisarul pe post de ministru al Culturii, ii sugera lui Stalin sa permita restabilirea relatiilor culturale cu Occidentul si, implicit, contactarea acelor emigranti rusi ce-si castigasera notorietate internationala si utilizarea lor in scopuri propagandistice. In urma unei rezolutii aprobate de liderii de partid sovietici, in februarie 1925, un adjunct al lui Lunacearski sosea la Paris cu invitatia, pentru Prokofiev, Stravinsky si un pianist de renume al vremii, de a reveni la Moscova. Invitatia lui Prokofiev era insotita de oferta de a compune o piesa muzicala pentru aniversarea de 20 de ani a revolutiei din 1905 si propunerea unui turneu de concerte, remunerat copios, dupa dupa dorinta sa.
Prokofiev refuza initial, dar ideea isi facea treptat loc in mintea sa incepand din vara anului 1925, cand invitatia i-a fost reinnoita, insotita de o scrisoare de garantii din partea autoritatilor sovietice. „Guvernul consimte la intoarcerea Dvs. in Rusia – ii scria o adjuncta a lui Lunacearski – ssit este de acord sa va acorde o amnistie totala pentru toate ofensele anterioare sla adresa regimuluit, daca ele au existat. Guvernul va garanteaza, de asemenea, completa libertate de calatorie in si in afara URSS, dupa dorinta Dvs.“
Un an mai tarziu i se ofereau cetatenia sovietica si posibilitatea de a trai la Moscova doar o luna pe an, iar restul timpului la Paris. Prins intre ambitiile sale de maretie si realitatea din jur – fusese informat, de exemplu, despre arestarea varului sau, condamnat pentru activitati contrarevolutionare –, Prokofiev decidea sa efectueze turneul promis in URSS, dar pastrandu-si pasaportul Nansen. Succesul turneului, revederea unor vechi prieteni, intre care Nikolai Miaskovsky, si numeroase comenzi bine platite ce se profilau pentru aniversarea revolutiei din 1905 si pentru anul Puskin, intre altele, il convingeau in cele din urma sa cedeze. Si aceasta in ciuda unor avertismente pe care ar fi fost rational sa le inteleaga la adevarata valoare, cum era condamnarea lui Dmitri Sostakovici in 1935, pentru opera sa Lady Macbeth din Mzensk, ce nu corespundea canoanelor staliniste ale realismului socialist in muzica.
Prokofiev nu numai ca inchidea ochii, dar, dupa formula lui Simon Morrison, avea „sa-si vanda si sotia pe viitorul ce-i fusese vandut lui“. Stabilit la Moscova in 1936, in plina epoca a epurarilor staliniste, bunastarea sa – si ea relativa – avea sa dureze doar doi ani. Compromisurile cu regimul aveau sa se accelereze, pe fundalul presiunilor si al sicanelor de tot felul, al cenzurii creatiilor sale (celebra muzica de balet Romeo si Julieta, de exemplu), al imposibilitatii pentru Lina de a mai canta in public, iar din 1938, al interdictiei de a mai pleca in strainatate. Opera realista Semion Kotko, compusa pe istoria lui Valentin Kataev, Sunt un fiu al clasei muncitoare, o piesa muzicala pentru aniversarea lui Vorosilov, cantata Zdravita in onoarea lui Stalin nu aveau sa-l scuteasca de criticile ideologice ale aparatcicilor. Ironie a soartei, muzica acestor lucrari, maiestria stilistica, melodicitatea lor aparte il reprezentau pe „marele nostru compozitor“ si aveau sa fie considerate de Lina, pana la moarte, nu pe nedrept, unele din cele mai reusite creatii ale lui Prokofiev.
Prokofiev isi parasea insa sotia in 1941, pentru o femeie mai tanara cu multi ani, iar Lina, la scurta vreme, avea sa fie arestata de NKVD, anchetata si brutalizata timp de noua luni la Lubianka, iar apoi condamnata in stilul vremii, pentru tradare si spionaj, la 20 de ani de Gulag. Ca si pentru prietenul sau Moisei Weinberg, Dmitri Sostakovici avea sa fie cel care a adresat o petitie autoritatilor, dupa moartea lui Stalin, solicitand eliberarea Linei, deportata intr-un lagar de munca, departe in nord, in republica Komi. Eliberarea avea sa survina abia in iulie 1956, iar Lina, dupa mult chin, reusea sa se repatrieze in Franta, in 1974…
* Simon Morrison, Lina and Serge. The Love and Wars of Lina Prokofiev. Houghton Mifflin Harcourt: Boston, New York, 2013. 328 p.