Anthony Lane, autorul prefetei, e critic de film la „The New Yorker“ si a fost balacarit recent de colegii de breasla pentru portretul pe care i l-a facut lui Scarlett Johannsson, cu ocazia celor doua filme care i-au iesit acesteia in 4 aprilie – Capitanul America: Razboinicul iernii/ Captain America: The Winter Soldier si Under the Skin.
Desi nu pare sa saliveze peste imaginea actritei, asa cum i s-a reprosat (cum a putut spune ca e „facuta din sampanie“, ca rasul ei e „dry and dirty“ si ca are vocea „ca mierea“?; in fond, Scarlett Johansson e plina de sex-appeal precum caprele Irinucai de raie), Anthony Lane scrie despre pisici cum numai un „pisicar“ ar putea scrie. „Iubitorii de caini – daca exista asa ceva – isi trag fericirea de la ai lor Dobermani, de la macanitoarele lor Chihuahuas si de la orice e intermediar, si n-ar trebui sa le pizmuim aceasta placere; totusi, sa fii neincetat gratificat de animalul de companie si sa ti se raspunda la iubire cu interes, in orice ocazie, e proasta educatie pentru suflet. Pisicarii, in schimb, stiu ce inseamna sa fii adorat si respins, fara nici o explicatie, in rastimpul unui singur minut, cu torsul inchis ca alarma desteptatorului.“ Cineva care scrie asa despre pisici nu poate sa nu o pretuiasca pe Scarlett Johansson. Lane este el insusi pisicar: „Am si eu doua Bengaleze si tin la ele, am si urmele de la incheietura pentru a ma justifica – cicatrici adanci, in diagonala, care le-ar putea sugera necunoscutilor ca incerc sa ma sinucid, fara succes, in fiecare saptamana.“
Printre textele din volum se numara si portretul facut de Katharine T. Kinkead lui Robert Lothar Kendell si publicat in „The New Yorker“ in 1951. Istoria nu se scrie numai cu oameni. Kendell a fost un om intreprinzator care ar fi facut cariera in orice domeniu, spune autoarea, dar, in calitate de presedinte al American Feline Society, el a initiat proiectul „Cats for Europe“, care preconiza trimiterea unui milion de pisici americane in tarile Planului Marshall pentru a le curata de sobolani. Practic, pisicile trebuiau trimise pe calea aerului, in 1.700 de grupuri, cate cinci pisici per buchet. Nu se specifica si cum anume ar fi ajuns ele in Europa – „parasutate in Olanda la lumina lunii sau debarcate in Normandia“ –, face Lane putin misto de acest proiect nu atat secret, cat mai degraba ingropat din fasa.
„Nici o femeie n-ar trebui sa se culce cu un barbat caruia nu-i plac pisicile“
Ca iubirea inseamna si distrugerea fara stiinta a obiectului iubit o demonstreaza trista poveste a Ritei Ross, nascuta Marion Garcewich, despre care „The New Yorker“ a scris in 14 mai 1938 (articolul poate fi citit online, toata arhiva publicatiei fiind digitalizata), pentru ca a salvat, se spune, tone de pisici. Le-a adunat singura de pe strazile New York-ului si le-a predat Societatii pentru Prevenirea Cruzimii impotriva Animalelor care, in schimb, le-a eutanasiat. Crezand ca le salveaza, biata Rita Ross a trimis, se pare, la moarte aproape 70.000 de feline. Din pacate, americanii inca eutanasiaza pisici vagaboande. Ziua Nationala a Pisicii, sarbatorita la 29 octombrie, a fost instituita in 2005 pentru a-i sensibiliza pe americani sa adopte felinele fara stapan. Potrivit datelor de pe site-ul oficial, din cele aproximativ patru milioane de pisici care ajung anual in centrele pentru protectia animalelor, unul pana la doua milioane sunt eutanasiate.
Ca om crescut de mic cu dictonul „nici o femeie n-ar trebui sa se culce cu un barbat caruia nu-i plac pisicile“ (singur o spune), Anthony Lane vine si cu exemple cinematografice, amintind de filmul horror Cat People din 1942, reluat de Paul Schrader in 1982, unde Nastassja Kinski era „werecat“ (varianta felina a lui „werewolf“), adica se transforma in pantera ucigandu-i pe barbati dupa ce facea sex cu ei.
Nu mai fac nici un fel de comentariu pe marginea relatiei femeie-felina amintita de Lane, desi e deja clar ca Lane vede felina din Scarlett Johansson (dincolo de coincidenta ca actrita a jucat in 2013 pe Broadway in Pisica pe acoperisul fierbinte). O sa inchei in cheie futila cu un fragment dintr-o poezioara pentru copii din 1864. Dupa umor, veti recunoaste ca a fost scrisa de un englez: „Two cats sat on a garden wall,/ For an hour or so together;/ First they talked about nothing at all,/ And then they talked of the weather“. Cam asta am facut si eu azi.