Nu mi-a venit sa cred ca anul asta ai facut 40 de ani. Unde-i ascunzi?
Nu cred ca-i ascund, din contra, de vreo doi ani se vad foarte bine. Imi aduc aminte ca eram la un festival la New Orleans acum cativa ani si m-am simtit foarte mandru ca intr-un club n-au vrut sa-mi dea drumul fara un act de indentitate: credeau ca am sub 18 ani. Mi se pare ca m-am schimbat foarte mult pana si fizic in ultimii doi ani.
Eu nu ma refeream la fizic, ci la tonusul tau!
A, din punctul asta de vedere, o sa fiu la fel si cand o sa am Parkinson! Sunt convins ca un anume spirit, odata format, ramane mereu la fel. Am stat odata la coada la Pasapoarte, unde am intalnit o babuta de peste 70 de ani. Iti faceai programare dimineata si reveneai dupa-amiaza. Am gasit-o dimineata pe la cinci, am stat vreo trei ore unul langa altul, pana ne-am luat bonurile de intrare. Cand m-am intors, dupa-amiaza, eram tot unul dupa altul, dupa cum primisem bonurile. Intre timp, ea ramasese acolo si citise rugaciuni, era dintr-o localitate de langa Iasi. I-am facut si poza, este, cumva, un mic graunte de nisip din personajul doamnei Stoican, din Amortire. Si stand din nou la coada mi-a spus: „Te uiti tu asa la mine, dar sa stii ca sufletul ramane tanar!“. Ea clampanea de batrana, dar avea un motiv cu adevarat fain pentru care-si facea pasaport: amanase toata viata o excursie in Ucraina, la manastiri. Ultimul pasaport ii expirase pana sa se hotarasca. Acuma se hotarase, in fine, sa se duca.
Ce te face sa povestesti?
Asta a venit cumva de la sine. Eu mi-am dat seama ceva mai tarziu ca m-am nascut povestas.
Trebuie sa iubesti oamenii, nu?
Cred ca da. Trebuie sa ai placerea de a descoperi oamenii. Eu m-am nascut intre oameni care povesteau incontinuu, carora nu le mai tacea gura. Asa sunt si eu. Am prieteni care imi spun: „Frate, ne intalnim cu ala, persoana importanta. Vezi si tu, nu mai povesti asa de mult, esti supersimpatic, dar nu-i innebuni de cap!“.
Dar care-s povestasii de la tara, de care ai amintit intr-un interviu de mai demult, fara sa le dai numele?
Multi, dar ma pot rezuma la mama si la tata. Sunt oameni care vorbesc si povestesc incontinuu. Ii poti asculta si trei zile. Tata, culmea, nu are un asa mare talent de povestitor, dar are tot timpul povesti, si bune, si rele, iar unele te fac sa te prapadesti de ras. Mama e un povestitor foarte bun, in sensul ca nu doar povesteste frumos, ci si stie sa aleaga numai povesti relevante. Niciodata nu-ti spune nici o poveste fara miza. Si acum, cand vorbim la telefon, imi spune: „Stai sa-ti spun o chestie!“. Dar nu mi-o zice fiindca vrea sa imi dea un subiect pentru scris, ci pentru ca simte ca e ceva in chestia aia! M-am nascut si am crescut intre povesti si povestitori. Cum sa spun, vezi un om beat, mergand pe strada, ne uitam amandoi de la gard la ala, cade intr-un sant, iar celalalt incepe sa-ti spuna: „Bai, ala al lui Gustiuluc…“ si iti face o poveste din chestia asta, desi tocmai ai vazut faza. Apoi iti vine firesc. Eu am observat la un moment dat ca povestile au contat foarte mult. Am avut un fel de a ma adapta lumii cu povestile mele. Spre exemplu, am fost toata viata un schilod, dar m-am intrebat tot timpul de ce naiba n-am luat bataie in copilarie, unde era „regula muschiului“, a brandului, a toporului, a scandurii rupte din gard. Cam asa te impuneai. Cu toate astea, eram un lider. Mi-am dat seama, dupa aia, ca toata chestia venea din puterea de a inventa jocuri si de a spune povesti. Tot timpul le spuneam povesti si castigam importanta cu asta.
In gimnaziu, am invatat in satul vecin. Acolo era si un soi de profesionala. „Regii“ scolii erau aia mari care dadeau cu brandul, care se taiau cu cutitul. Ei, era un zeu de acolo de la mine din sat, care se credea Pintea Haiducul. Ala intrase odata calare in cinematograf – cinemaul era, de fapt, o sala de clasa, iar filmul rula de pe hol. Umbla cu gagici, ce mai, era seful tuturor. Intr-o zi, nu stiu cum s-a intamplat, veneam singur pe drumul ala de trei din comuna in satul meu. Mergeam eu singurel…
Si te-ai intalnit cu Pintea Haiducul!
Nooo, m-a strigat Pintea Haiducul! Pentru mine era o onoare sa-ti raspunda dand din cap, daramite sa-ti mai si spuna: „Salut!“.
M-a strigat: „Bai!“. Normal, nu-mi stia numele. Eu eram cam intr-a cincea, a sasea. Vad ca si-acuma, eram pe langa biserica si, auzindu-l, am inlemnit. Probabil se plictisea, venea si el acasa. Si din vorba-n vorba, ce faci, ce-i cu tine, din astea, i-am zis ca, uite, citesc Fausta invinsa. Si m-am apucat sa-i povestesc Fausta invinsa. A tacut ala tot drumul, cat i-am povestit! El avea casa cam cu jumate de kilometru mai jos decat a mea. Am stat de frica si i-am terminat Fausta invinsa la poarta la el, inc-o ora. A vrut sa auda pana la final. Dupa aia, mi-am castigat o admiratie totala: ala ma saluta pe mine, „salut, Florin!“, era senzational. M-am folosit tot timpul de chestia asta, de a spune povesti.
Tu te vedeai tinta lui, dar l-ai facut pe el public-tinta.
Eu am chestia asta naturala, a povestitorului, dar nu cred ca sunt un Ion Creanga pana la capat. Am terminat Litere, am studiat teorie literara, ba chiar mi-a luat foarte mult timp sa ma dezobisnuiesc de chestia asta. Tot timpul eu teoretizez ceea ce fac. Chiar ma simt aiurea ca sunt cateodata vazut ca un povestas natural, cum e mama, cum e tata. Eu chiar am urmarit sa evoluez, sa prind povestile intr-o structura, sa le dau si o alta dimensiune decat cea de suprafata. M-am obisnuit sa cuget la ceea ce fac, nu doar sa spun ceva ce distreaza oamenii, ca pe „malul santului“. Niciodata nu scriu ceea ce-mi vine la gura, nici macar pe Facebook. Incerc sa fiu foarte constient de ceea ce fac si acolo.
Te-au facut experienta din facultate si cea de dupa, de profesor, sa ramai „doar“ cu scrisul?
Chiar si in anul I, la master, visul meu era sa fiu profesor. Eram intr-un cenaclu relativ celebru in Iasi, „Outopos“ – zic celebru, fiindca de acolo au iesit o multime de nume cunoscute astazi. Daca stau si ma gandesc, mai toti din cercul asta au ajuns sa faca ceva important, care scriitor, care profesor, care critic literar. Mie imi placea foarte mult, am fost moderator o vreme in cenaclul ala care s-a desfasurat, cativa ani la rand, cu „casa inchisa“. Atunci incepusem sa ma iau in serios cu literatura.
Cand „te-a lovit“?
Primul pas a fost prin liceu, cand mai scriam ca tot omul poezii. Tin minte ca, prin clasa a noua sau a zecea, asta era prin 1988, s-a intamplat sa primesc ca tema pentru acasa de la doamna profesoara Burlacu, senzationala profesoara!, o poezie simbolista, dupa toate regulile invatate la scoala. Mi-a placut tema, am citit poezia in clasa, iar toti, inclusiv profesoara, au zis: „Uau, dar tu chiar ai talent!“. Revolutia m-a prins intr-a zecea, am dat treapta a doua la Filologie, am intrat si l-am intalnit pe Bris. Bris (Briscan Zara – n.red.) a insemnat foarte mult pentru ceea ce sunt eu azi. Ne-am lipit, ne-am imprietenit…
El e prietenul tau de-o viata?
Da, pot sa zic asta. Erau timpuri cand mergeam pe toate stradutele din Iasi dand cu banul, doar ca sa vorbim unul cu altul. Nu cred ca exista straduta din oras sa n-o cunoastem. Si discutam si pe dealuri, pe oriunde. Mai degraba el era cu scrisul. Cu el am facut planul in clasa a XII-a ca, daca ajungem la facultate, facem cenaclu literar. Pe urma, el a intrat la facultate, eu am stat un an acasa, el a ramas repetent ca sa fim in acelasi an… Cenaclul a inceput cu 4-5 oameni, care se tot intalneau, unii au disparut, au aparut altii noi, si atunci am inceput sa ne institutionalizam, sa facem o editura… Am scos atunci vreo zece carti la Editura Outopos, printre care, motive de mandrie, debutul in proza al lui Dan Lungu si al lui Lucian Dan Teodorovici, un superb volum de poezie al lui Ovidiu Nimigean…
Cat de mult a contat atunci acel nucleu pentru ceea ce numim azi „literatura contemporana“?
Sincer, cred ca nimeni n-avea planuri cu bataie atat de lunga. Ca sa revenim, in peisajul ala, eu eram mai degraba criticul de serviciu, toata lumea se temea de opiniile mele. Eu, cu teoriile mele literare, cu visul meu de a ajunge la universitate, ii rupeam pe baieti la inceput. Nu mergea cu poezele de doi lei, sa ne laudam intre noi, eram foarte dur. La un moment dat, am vazut un concurs de poezii. Si scriam si eu, pe atunci, niste poezele. Tin minte si acum bucuria aia de a-ti vedea poezia listata pe o foaie alba, cand unul de la Informatica avusese o pila care ne putuse lista niste poezii!
Am in mine patima competitiei, aveam nevoie si de parale, asa ca am scris niste versuri si am castigat un premiu de poezie al Asociatiei Scriitorilor din Iasi, pe la Tecuci, unde m-am dus impreuna cu Lucian Dan Teodorovici. Dar asta am mai povestit-o… Prima chestie serioasa pe care mi-o aduc aminte despre Luci, dupa ce fusesem o vreme colegi de facultate, iar el disparuse din camin fiindca se casatorise, a fost momentul cand mi-a pus in brate un roman. Eu l-am luat cam de sus si am ramas total surprins ca scrie. Dar el chiar scria foarte fain si-am aflat atunci ca visa la asta inca din copilarie.
Pai te stia de „Gigi Duru“, de aia a venit la tine si nu s-a dus la ceilalti!
Probabil. Atunci ne-am si imprietenit cu adevarat, desi ne stiam dinainte… Si am mers la concursul ala unde ne-a placut, dupa care a aparut un concurs de proza, „Liviu Rebreanu“ parca, pe la Aiud. Cand l-am auzit pe Lucian ca se inscrie, i-am zis: „Pai, ce, numai tu poti sa scrii proza?“. Am scris si eu o povestire si am castigat amandoi, fiecare la alta sectiune. Pe-atunci mi-am dat seama ca povestirea, proza e o chestie mult mai fireasca pentru mine decat poezia: cand m-am apucat sa scriu 10, 20 de pagini, am facut-o dintr-o suflare. Dupa aia, a urmat o vacanta in care am ramas singur intr-o camera, lucru rar intr-un camin studentesc. Ei, atunci, stand singur acolo, imi amintesc ca am scris prima povestire pe bune, fara sa ma mai gandesc la vreun concurs, la vreun premiu, fara alta provocare decat placerea de a scrie.
De ce n-ai stat niciodata prea mult timp intr-un loc? Nu esti omul care sa intre la 20 si ceva de ani pe poarta institutiei si sa iasa la pensie tot de acolo…
Am 40 de ani, dar in privinta serviciului n-am simtit niciodata ca sunt intr-un loc al meu. Am spus intotdeauna lucrurilor pe nume, am avut tupeul sa-i spun ce ma deranjeaza oricui, indiferent de cat de inalta ii era functia. Nu am fost niciodata diplomat, nu mi-am urmarit un interes strict personal, iar din cauza asta lucrurile n-au fost intotdeauna roz la serviciu. Cand am simtit ca lucrurile nu-mi mai plac, ca nu mai merg asa cum vreau eu, am plecat. Si astazi as fi dispus sa renunt la orice slujba, indiferent de cat de multe parale as castiga, daca nu presupune un anume respect reciproc intre mine si conducere. In plus, oriunde am fost, am cam plecat imediat dupa ce am ajuns eu insumi sef. Dar peste tot unde am fost, cred am facut cate ceva care a lasat urme. De exemplu, la Polirom am contribuit la renumita colectie „Ego. Proza“ si am coordonat campania de promovare „Voteaza literatura tanara“, la Editura Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“ am facut pentru prima data un site, marketing profesionist, am adus oameni care au schimbat fata cartilor de-acolo, la Casa de cultura „Mihai Ursachi“ am lansat proiectul „Copou – parcul poeziei“, care se desfasoara din 2008, zilnic, si astazi. Ce sa zic? Am fost un angajat dificil, care accepta cu greu sefii, de aceea am tot schimbat slujbe. Sper sa nu mai fie niciodata cazul sa-mi mai gasesc una. De ani buni insa, ma descurc mai bine si fara.
In Amortire, am incercat sa fac o Matrioska
Exista o intrebare foarte duioasa, ca sa nu-i spun altfel, pe care toti scriitorii trebuie s-o indure: „cat e fictiune si cat e realitate in cartea dvs.?“… Cat de mult te irita intrebarea asta?
Foarte mult, fiindca nu e o chestie relevanta. Dar, daca e sa luam ca atare lumea in care traim, obsesiile ei, pare fireasca. Lumea traieste sub efectul reality show-ului.
Dar e o confuzie de termeni si de perceptie aici.
Daca ar fi asta singura confuzie a lumii noastre, toate ar fi asa de frumoase… Asta chiar nu te mai mira. Am recitit niste interviuri pe care le-am dat anul trecut din care se vede enervarea mea la aceeasi intrebare repetata obsesiv: realitate sau fictiune? Enervare care vine din a explica mereu aceeasi chestie banala: scriu doar fictiune, pornind de la realitate! Exista niste intrebari-standard pentru scriitori, ca si pentru sculptori sau pictori, banuiesc, intrebari de-a gata. Insa, in cazul interviurilor mele despre Amortire, cel mai mult m-a iritat ca s-a insistat cu intrebarile despre o jumatate de pagina din 250, s-a extras din context o chestie absolut secundara si s-a batut apa in piua pe asta. Ce mi-a parut rau pe urma a fost ca nu m-am abtinut totusi.
Cum reusesti sa controlezi atatea personaje in ultima ta carte? Ai senzatia, citind Amortire, ca dai de un personaj nou la fiecare pagina…
Chiar mi-am propus sa am foarte multe personaje secundare, pentru ca, pana la urma, sa le inglobez intr-unul singur, un suprapersonaj, orasul. Chiar mi-am dorit la un moment dat chestia asta, sa fac un roman fara personaje principale evidente, un fel de Matrioska din care sar personaje cu chipuri diferite. Pana la un punct, pot spune ca Amortire e construit in principal din personaje secundare.
Evghenie e o victima a celor care chibiteaza pe langa el?
Mie nu mi se pare neaparat o victima. Multi il vad ca pe un fel de poet ratat. Eu nu-l vad asa, ci mai curand ca pe unul care nu se multumeste cu putin. Stii, exista genul ala de oameni care-si spun: „Am vrut sa fiu sef de marketing, vand calorifere, m-am scos!“, „Am ajuns in Barou, m-am scos!“. Evghenie e unul care a ajuns sa constate ca viata nu-l poate pacali deloc, ca nu se poate amagi cu realizari stupide. Dar asta nu mi se pare ratare, ci o raportare corecta la existenta. Pe de alta parte, e o victima, pentru ca ajunge sa-si doreasca publicarea unei carti mai mult presat de ceilalti. Altfel el era multumit pur si simplu sa observe lumea si sa nu faca nimic special. Dupa ce publica o carte, aparent castiga ceva, aparent esueaza. Pana la urma, obtine confirmarea a ceea ce credea initial: publicarea unei carti nu rezolva nimic in ordin existential.
»„Daca s-ar aduna toti cei care au citit Amortire, ar iesi cu bataie. Fiindca s-ar confrunta cei care sustin ca e o carte despre «nimic» ori «un nimic» cu cei care sustin ca e o carte care ii urmareste, care le-a lasat urme pe creier. Nu am avut deloc reactii caldute la roman. Toti care l-au citit s-au exprimat cu patima despre el, in ambele sensuri. Cu toate riscurile de a parea arogant: cartea asta e posibil sa fie foarte proasta, dar nu cred ca seamana cu prea multe din literatura romana de pana acum. Eu mi-am propus un alt tip de scriitura, aparent simpla, dar nu asa de usor de realizat: un roman minimalist. Desi se vorbeste foarte mult despre minimalism, la noi multi nu stapanesc proprietatea termenului, ba chiar i-au dezvoltat un cu totul alt sens, aproape peiorativ. In general, se scriu povestiri minimaliste, mai putin romane. Eu am incercat unul. Nu stiu sigur daca mi-a reusit, dar macar am incercat. Am facut asta fiindca-mi place, fiindca in zona asta ma simt confortabil, onest. Minimalismul ma reprezinta, imi place sa camuflez lucruri serioase in haine banale, sa spun cat mai mult in cat mai putine cuvinte. Nu cred ca am sa scriu vreodata romane dostoievskiene, de la 600 de pagini in sus, cu teme asa-zis grave, care sa-ti scoata ochii prin gravitatea lor, asa cum imi pare ca tot asteapta o parte din critica noastra de la scriitorii romani contemporani. La fel, nu am sa scriu niciodata romane care sa mearga sigur la public, desi cred ca mi-ar fi usor s-o fac, fiindca stiu bine cum functioneaza marketingul literar.“
FOTO: Mircea Struteanu
FOTO: Raluca Lazarescu
Galerie foto
