Pana nu demult, nu l-a stiut mai nimeni de scriitor pe Mircea Diaconu si nici el nu s-a prea declamat ca atare. Intamplator sau nu, si-a adus aminte ca a trudit candva intr-ale scrisului si asa au iesit din uitare doua dintre cartile sale: romanul-bijuterie La noi, cand vine iarna si, mai recent, volumul Sugubina, debut premiat de Uniunea Scriitorilor in 1977.
Ordinea corecta: mai intai povestirile si abia apoi romanul
Trecand peste motivele reeditarilor de mai sus, re-expunerea publica a conditiei de scriitor a lui Mircea Diaconu este binevenita. Pacat insa ca s-a inceput de la coada la cap, adica mai intai romanul si apoi povestirile, dar cu siguranta exista niste motive.
Spun asta pentru ca Sugubina e volumul de debut, cel de povestiri, in care Diaconu si-a facut mana ca stilist si si-a exersat indemanarea de narator. A lucrat pe suprafete mici, cu un numar restrans de personaje si cronologii limitate. A fost un exercitiu fericit care, dincolo de un premiu important in epoca, i-a permis sa atace romanul. Problema este ca, citindu-l mai intai pe acesta, lectura povestirilor iti produce o senzatie ciudata. Faptul ca unele dintre ideile vehiculate aici sunt dezvoltate ulterior in romanul deja citit iti poate crea impresia ca te afli in fata unui soi de making of literar, nu cinematografic. Sentimentul este accentuat de faptul ca „Vaca batrana“, prima povestire din volum, reia nu chiar ad litteram, insa nici foarte departe ultimul capitol din La noi, cand vine iarna.
O vanatoare de caprioare
Asa se face ca, pentru cine a citit romanul, abia „Sugubina“, cea de-a doua povestire si cea care da si titlul volumului, face intrarea in materie. La fel ca si celelalte, nu poate fi citita decat cap-coada. Cursiva, in ciuda flashback-urilor atent inserate, aceasta este relatarea unei partide de vanatoare din alte vremuri. Nu trebuie sa ne gandim la Moartea caprioarei de Nicolae Labis, desi poate o evoca intr-un fel, ci mai degraba la o defilare de personaje memorabile si la introspectii fascinante. Adevarul este ca, la cat de plina este literatura universala de povesti de vanatoare, e greu sa mai iesi pe piata cu ceva original. Lui Mircea Diaconu i-a reusit mai mult decat originalitatea. Nota puternica de autenticitate si amprenta personala se cuvin a-i fi recunoscute.
Nunta cu strigaturi mutesti
Nuntile la care te duci neinvitat si ii cunosti pe miri foarte vag spre deloc au farmecul lor. Asta iti permite sa iei o distanta confortabila fata de cele vazute, de unde si perceptia diferita. Este ceea ce i se intampla unui personaj cerebral, care nu este foarte clar daca e recurent in volum. Dar varietatea de caractere, grobianismul si doza sanatoasa de umor involuntar pe fond etilic palesc in fata rasturnarii de situatie din final! „Mesteacanul“ este o povestire cu tenta burlesca, la care vor ranji satisfacuti doar misoginii. Ceilalti vor avea suficiente motive pentru a face o alta grimasa.
Nu aduce anul ce aduce bombardamentul
Cu temele bine facute in materie de piste false si finaluri neasteptate (o fi teatrologia de vina?), Mircea Diaconu nu inceteaza sa surprinda.
O face si in „Fata din fereastra“, care imbogateste colectia – nu exagerez! – admirabila de destine nu neaparat exceptionale, dar care sunt exceptie de la norma, ce alcatuieste volumul. Si in cazul acesta, mizele marunte ale unor vieti marunte, dar privite cu indulgenta, reprezinta un praf aruncat in ochii cititorului. Care cititor, dupa ce este facut sa se ingrijoreze putin si apoi sa rada bine, este adus in punctul in care se bucura cu tristete pentru un personaj caruia i se creioneaza un viitor extrem de incert.
O nunta si mai si!
Despre cate nunti tiganesti ati citit pana acum? Nu conteaza, mai merge inca una. Povestirea „Damian“ are doar 17 pagini, dar este atat de plina de culoare si de umor cat n-au reusit altii sa produca, oricat s-au chinuit, in tomuri intregi. Cu titlu de exemplu, replica „Plangi, fa, un pic, c-asa se cade“ este adresata de catre tigan femeii lui (cu care traieste de zece ani) nu la o inmormantare, ci la nunta lor, pe care o fac pentru a scapa de amenda pentru concubinaj promisa de plutonierul din sat. Finalul este mirobolant de-a dreptul, insa nu merita dezvaluit, pentru a nu strica surpriza. In schimb, o sa vedeti de ce!, se cuvin a fi citate vorbele unui personaj feminin: „Vezi ce face amenda din om? “.
Copilul pentru care minciuna nu exista
Si, daca am ras prea mult la nunta tiganeasca, o sa devenim repede gravi si ne vom simti pustii citind „Piciul“. Este drama unei vieti in care minciuna nu poate sa incapa. Este total lipsita de sens si, prin urmare, nu poate exista. Hazul care decurge pornind de la aceasta premisa este subtire in mod voit. Zambetul usor iti piere rapid cand vezi cu cata usurinta isi insusesc copiii abilitatea de a infiera in mod comunist si te ingrozeste maniera in care adultii le-o stimuleaza.
Toate la locul si la timpul lor
Se spune ca exista un timp si un loc pentru toate. Probabil insa ca doar pentru unii, nu pentru toti. „Casa cu garoafe“ este genul de povestire care tocmai asta pare a dori sa demonstreze: cat de greu este sa iti gasesti locul, cat de dificil este sa ajungi sa recunosti ca ii apartii unuia, aratand totodata suferintele prin care ai de trecut pana in momentul in care gasesti de cuviinta sa te asezi, pentru simplul motiv ca asta simti si ca altfel nu se mai poate.
Este vorba despre cei dezradacinati pentru a-si croi o viata presupusa a fi mai buna, dar care raman inadaptati acolo unde ajung. Iar intoarcerea lor la origini, unde oricum au fost mereu marginalizati, nu are cum sa fie simpla. Suferinta este la ea acasa pentru multa vreme si pentru multe personaje. Dar suspinul de usurare ce urmeaza raspunsului definitiv la intrebarea „de ce-am plecat, de ce-as mai fi ramas?“ este enorm! O povestire cu adevarat buna pentru a incheia un volum de povestiri.
Totusi, de ce ma enerveaza Mircea Diaconu?
Am reusit sa imi dau seama in cele din urma. Mircea Diaconu a izbutit sa ma irite pentru simplul motiv ca a ajuns sa creada mai mult in politica decat in literatura. Si nu ca ar fi ceva condamnabil in asta: cu literatura mori repede de foame, in vreme ce politica iti mentine tenul rozaliu. Apoi, daca n-ar fi avut talent scriitoricesc cu carul, enervarea in discutie nu s-ar mai fi produs. Este adevarat, fiecare are dreptul la alegerile sale. Dar alegerea politicii in detrimentul literaturii tot ma enerveaza in cazul lui Mircea Diaconu. In cazul altora, nu.